Din cuvintele lui Ion Plugarul

PENTRU LENEŞI
A da un sfat bun celor leneşi este cam acelaşi lucru cu a turna apă într-un ciur şi a încerca să îndrepţi pe un leneş
este tot una cu a încerca să îngraşi un ogar. Totuşi, pentru că buna şi vechea Carte ne spune să aruncăm pâinea pe
ape, vom arunca şi noi câţiva dumicaţi pe aceste ape stătute. Mângâierea noastră este că, dacă leneşii nu se vor face
mai buni, nici noi nu vom fi în pagubă dându-le de ştire, căci semănând învăţături cuminţi, prin aceasta coşul
nostru nu se goleşte deloc. Negreşit că mustrând pe leneşi, avem de arat un ogor foarte bătătorit şi nu ne putem
aştepta decât la un seceriş foarte slab, dar, dacă ar fi să se are numai pământul bun, mulţi plugari n-ar avea ce
munci. De aceea şi noi punem acum plugul în brazdă.
Oamenii leneşi sunt destul de răspândiţi şi cresc fără să-i fi semănat cineva. Însă, în şapte pogoane semănate cu ei,
nu sunt atâtea boabe de înţelepciune, încât să răsară ca să avem ce strânge fie şi cu grebla. Ca să dovedim acest
lucru, n-avem decât să le spunem numele şi firea lor. Dacă n-ar fi proşti, n-ar fi leneşi şi cu toată vorba lui Solomon
că un leneş se crede mai deştept decât şapte oameni care răspund cu judecată, totuşi prostia leneşilor se arată
lămurit ca lumina zilei. Dacă-i iau ceva mai aspru, o fac, fiindcă ştiu bine că aceşti oameni pot să sufere câte un
ghiont zdravăn; chiar în arie, de i-aş pune, aş putea să treier peste ei zile în şir şi să nu scot din ei decât paie; nici
chiar batoza n-ar scoate nimic din ei, ci doar i-ar omorî; şi, pentru că unii oameni au lenea chiar în oase, orice-ai
face, ea tot mereu iese la iveală prin însăşi carnea lor.
Mai întâi de toate, părerea mea este că în faţa oamenilor leneşi, ar trebui atârnată o oglindă mare, în care să fie siliţi
să se privească, căci, dacă ar avea ochi ca mine, cu siguranţă că n-ar putea suferi să se uite multă vreme sau
deseori. Una din cele mai respingătoare imagini din lume ar putea-o oferi leneşul care abia ar întinde strachina,
chiar dacă afară ar ploua orez fiert şi chiar dacă n-ar ţine o strachină în care să încapă mai mult decât are el însuşi
nevoie. Dacă însă ar ploua băutură, poate că s-ar mişca ceva mai repede, dar după aceea ar trândăvi cu atât mai
mult. Acesta este leneşul despre care se spune în Proverbe: îşi vâră mâna în strachină şi-i vine greu s-o ducă la
gură. Părerea mea este că, faţă de astfel de oameni, ar trebui să ne purtăm cum se poartă albinele faţă de trântori: îi
scot afară din stupul lor. Când este vorba de sărăcie, se cade să fim cu milă şi cu bunăvoinţă, când însă este vorba
de lene, este nevoie de un bici mai lung; dar poate că ar fi mai bine să fie puşi un ceas la teasc. Aceasta ar fi o bună
doctorie pentru toţi leneşii; însă nouă nu ne stă în putinţă să-i facem să ia o măsură întreagă din această doctorie,
căci, deşi au venit pe lume cu linguri de argint în gură, ca şi lingurile, ei cu greu se ating de hrană, afară numai dacă
este cineva care să le împrumute mâna. Ei sunt, cum spune vechea zicală, tot atât de leneşi ca şi câinele acela care,
când voia să latre îşi rezema capul de zid, sau ca nişte oi leneşe cărora le este greu să-şi ducă lâna. Dacă s-ar vedea
pe ei înşişi, s-ar putea să le fie de foarte mult folos; dar poate că li s-ar părea prea obositor să-şi deschidă ochii când
alţii le-ar ţine oglinda în faţă.
În lume toate sunt bune de ceva, dar în grea încurcătură s-ar găsi un doctor în teologie sau un filozof sau cea mai
înţeleaptă cucuvea din turnul unei biserici, dacă ar trebui să arate foloasele trândăviei. Ea este un vânt rău, care nu
suflă în pânzele nimănui, o mlaştină care nu poate produce nici un ţipar, o băltoacă murdară, în care nu poate să
trăiască nici măcar o broască. Cerne pe leneş cât ai vrea, că nu vei găsi la el decât pleavă.
Am auzit pe unii spunând: Mai bine să nu faci nimic decât să faci ceva rău. Vorba aceasta însă nu mi se pare destul
de lămurită; ea străluceşte frumos, dar nu cred că este de aur. Dar chiar stropul acesta de laudă nu pot să-l dau
trândăviei, care este rea, rea de tot, fiindcă cine face ceva rău este ca vrabia care fură boabe; dar leneşul este vrabia
care stă în cuib şi cloceşte ouăle din care în curând vor ieşi alte vrăbii, care vor aduce pagube grozav de mari.
Ziceţi ce veţi vrea, eu sunt încredinţat că cea mai rea neghină nu se caţără de sufletele celor ce se ţin numai de rele,
cum se cuibăreşte lenea în colţurile minţii leneşe a oamenilor leneşi, unde Diavolul se poate ascunde sub înfăţişarea
şarpelui celui vechi. Nu-mi place când copiii mei fac dezordine, dar mai bine să-i văd în noroi până-n gât, în
poznele lor, decât să-i văd stând cu mâinile în sân şi nefăcând nimic. Dacă răul de a nu face nimic pare astăzi mic,
cu atât mai mare se va arăta mâine. Diavolul pune cărbuni pe foc şi de aceea nu se arată flacăra mare. Fiţi însă
siguri: cu vremea, flacăra va fi cu atât mai mare.
Voi, leneşilor, cântaţi-vă singuri laude, fiindcă nimeni nu va găsi la voi ceva de laudă! Mi-ar plăcea mai mult să mă
uit la voi printr-un ochean, căci atunci, v-aş privi mai de departe; dar, chiar dacă m-aş uita cu microscopul, tot n-aş
vedea la voi ceva care merită să fie luat în seamă. Despre cârtiţe, şobolani, nevăstuici se poate vorbi ceva, cu toate
că le stă mai bine când sunt agăţate pe la pătulele noastre, dar voi abia în mormânt aţi fi de vreun folos, pentru că
aţi îngraşă pământul cimitirului şi alt cântec nu pot să vă cânt decât:
Ia aminte, nu-ţi alege
Omul leneş ca amic;
El nu face, nici nu drege.
La ce-i bun? Păi… la nimic.
Zdrenţăros, iarnă şi vară,
Şi cu suflet de mişel!
Să-l respingi de prima oară;
Dă-l afară! Jos cu el!
Ca oţetul pentru dinţi şi ca fumul pentru ochi aşa este leneşul pentru unul care-şi câştigă pâinea cu sudoarea frunţii
şi în chip cinstit. Leneşii însă lasă să le crească iarba până la glezne, stau degeaba şi ţin umbră pământului, cum
zice Scriptura.
Un om care-şi pierde vremea şi puterea cu trândăvia se aşază singur ca ţintă a Diavolului, care este un vânător
foarte iscusit şi ciuruieşte întruna pe leneş cu gloanţele lui. Cu alte cuvinte, leneşii îl provoacă pe Diavolul ca să-i
ispitească. Cine se joacă atunci când trebuie să muncească are de tovarăş un duh rău; dar cine nici nu munceşte,
nici nu se joacă, se face un atelier al Satanei. Când Diavolul prinde pe cineva care stă degeaba, îl pune la lucru: îi
găseşte scule şi în curând îi dă şi plata. Oare nu de aici vine beţia, care umple oraşele şi satele de nenorociri? Nelucrarea este mama cerşetoriei şi rădăcina a tot felul de rele. Cine n-are poftă de lucru are îndoită poftă de mâncare şi
de băutură. Acea mică deschizătură de sub nas înghite, în ceasurile de trândăvie, banul cu care s-ar putea cumpăra
copiilor haine şi pâine pe masă. Dumnezeu ne-a dat cuvântul că beţivii şi nesăţioşii la mâncare sărăcesc şi ca să
arate legătura dintre aceste două lucruri, adaugă: şi aţipirea te face să porţi zdrenţe. Ştiu bine că, după cum din
acoperişurile vechi ies muşchi, tot aşa, din ceasurile de trândăvie ies beţia şi necumpătarea. Îmi place odihna când
pot s-o am, însă aceasta este cu totul altceva: aceasta este brânză, pe când trândăvia este var. Oamenii leneşi nu ştiu
ce înseamnă odihna, ei sunt totdeauna grăbiţi şi încurcă lucrurile şi, pentru că nu fac lucrul la vremea lui, au
totdeauna prea mult de lucru. A pierde în nelucrare oră după oră înseamnă a face în gard spărturi prin care pot să
intre în grădină porcii; şi prăpădul, pe care-l fac ei numai cine are datoria să vegheze asupra grădinii, îl ştie. Însuşi
Domnul Isus spune că, pe când dormeau oamenii, Vrăjmaşul a semănat neghină. Cu aceasta a pus degetul pe rană,
fiindcă prin poarta trândăviei intră răul în inimă mai abitir ca prin orice. Predicatorul nostru avea obiceiul să ne
spună: Leneşul este un bun material pentru Diavol. Diavolul poată să facă din el tot ce vrea, de la hoţ până la
criminal. Nu sunt singurul care osândesc pe leneşi, fiindcă, atunci când predicatorul nostru m-a întrebat despre un
om, iar eu eram gata să-i înşir câteva din păcatele lui şi am început să-i spun: este grozav de leneş, bătrânul mi-a
răspuns: Destul, toate relele se ascund în aceasta; acesta este semnul după care poţi să cunoşti pe un păcătos tare
păcătos.
Am dat totdeauna copiilor mei sfatul: Daţi-vă la o parte din calea celui leneş, dacă vreţi să nu vă molipsiţi de boala
lui şi să nu mai scăpaţi de ea! Totdeauna mă tem ca ei să nu înveţe căile celor leneşi şi sunt cu foarte mare băgare
de seamă ca să stârpesc orice sămânţă de lene, fiindcă se ştie că este cu mult mai uşor să ucizi leul când este mic
decât când este mare. Fără îndoială, copiii noştri poartă în ei toată firea noastră rea şi poţi s-o vezi crescând în ei ca
buruienile în grădină. Căci cine ar putea să scoată ceva curat din ce este necurat? O gâscă sălbatică n-o să facă
niciodată un ou domestic. Copiii noştri vor alerga împreună cu haimanalele, dacă nu le vom face mai plăcută
rămânerea acasă şi dacă nu-i vom creşte aşa fel, încât să urască tovărăşia cu cei leneşi. Nu-i lăsaţi să meargă la
“Leul şi Trandafirul” (firma unei cârciumi), ci învăţaţi-i să câştige lei şi să crească trandafiri în grădina tatălui lor!
Creşteţi-i ca pe nişte albine şi nu vor ajunge trântori! În zilele noastre, se vorbeşte mult de stăpâni şi stăpâne rele şi
cred că, în toate acestea, este ceva adevărat, fiindcă în ziua de astăzi sunt tot soiul de rele cum, de altfel, au fost în
toate timpurile. Sunt sigur însă că este destulă pricină să ne plângem şi de unii oameni din rândurile muncitorimii şi
îndeosebi de trândăvia lor. Se ştie că suntem nevoiţi să arăm cu vitele pe care le avem însă, când sunt pus să lucrez
cu unii oameni, mai curând aş înhăma doi melci sau m-aş duce cu o nevăstuică moartă la vânat decât să scot un
lucru de la ei. Într-adevăr, mai degrabă să te gândeşti că ai să poţi să storci sânge din stâlpii uşii sau să sugi must
dintr-un dop decât să te aştepţi la un lucru cumsecade din partea leneşilor; sunt însă buni să dea mereu cu gura când
este vorba de “drepturile” lor. Ce bine ar fi, dacă s-ar gândi şi la nedreptatea lor şi n-ar mai sta rezemaţi pe coarnele
plugului! Palavragiii leneşi sunt tot atât lucrători cât este porcul taur sau pălămida măr. Nu toţi, câţi sunt îmbrăcaţi
ca vânători, sunt vânători şi nici toţi, câţi se numesc lucrători, sunt lucrători. Mă mir că unii oameni, care dau de
lucru la alţii, ţin atâtea pisici care nu le prind şoareci. Mai bine să arunc banii în puţ decât să-i dau unor oameni
pentru aşa-numitul lucru al lor, oameni care ţi-aduc numai necaz şi te fac să-ţi furnice carnea pe tine, când vezi că
toată ziua s-au învârtit ca pe o foaie de varză. Să trăieşti şi tu, dar să trăiască şi altul, este o vorbă şi aşa zic şi eu;
însă acest drept nu-l are şi leneşul, fiindcă cine nu vrea să muncească nici să nu mănânce.
Poate că aici este locul să arătăm că unele persoane din aşa-numita clasă înaltă dau, în această privinţă, o pildă
tristă, fiindcă sunt tot atât de leneşi cât sunt de bogaţi şi adeseori chiar şi mai mult. Doar se ştie că şoarecii mari
dorm tot atât de mult şi adânc ca şi cei mici. Mulţi din bogătaşii noştri n-au altceva de făcut decât să se pieptene iar
mulţi din cei de sus, doamne şi domni, n-au nimic mai bun de făcut decât să omoare vremea. Este însă un proverb:
Cu cât mai sus se suie maimuţa, cu atât mai bine îi vezi coada. Aşa este şi cu aceşti oameni: cu cât sunt mai mari,
cu atât mai bine li se vede lenea şi cu atât mai mare ar trebui să le fie ruşinea. Nu face un lucru potrivnic creştinismului. Dacă unii din adunarea noastră ar fi ceva mai iuţi la treabă şi mai înceţi la vorbire, ar da o mai bună
mărturie despre credinţa noastră. Lumea zice că cei mai mari pungaşi sunt pungaşii religioşi, iar mie îmi pare rău
că trebuie să spun că cel mai mare trântor pe care-l cunosc, este un credincios în felul lui Bun-de-Gură din
“Călătoria Creştinului”. Grădina lui este plină de atâtea buruieni, că adeseori mai că mă gândesc s-o plivesc eu în
locul lui, ca să scap adunarea de ruşinea pe care i-o face. Dacă ar fi un tânăr, i-aş vorbi şi l-aş învăţa de bine. Dar
cine poate să facă pe învăţătorul faţă de un copil de 60 de ani? El este un adevărat ghimpe pentru bunul nostru
predicator, pe care îl necăjeşte foarte tare şi care, din această pricină, zice că-şi va căuta un alt loc, fiindcă o astfel
de purtare este de nesuferit. Eu însă îi spun că, oriunde s-ar duce, tot va avea un mărăciniş la uşă şi să-I
mulţumească lui Dumnezeu, de nu vor fi chiar două. Totuşi, dorinţa mea adâncă este ca toţi creştinii să fie oameni
harnici, căci creştinismul n-are nicidecum scopul să facă din noi oameni leneşi. Isus a avut o activitate uimitor de
mare, iar ucenicii Lui n-au să se teamă de munca grea.
În ce priveşte răceala inimii şi moliciunea în slujba Domnului, apoi şi aici a fost prea multă trândăvie, care face ca
viaţa duhovnicească să se stingă. Oamenii călăresc pe cerbi când aleargă după câştigul lor şi pe melci când sunt pe
calea ce duce la Cer. Predicatorul bâzâie ceva în faţa adunării, visează şi spune lucruri răsuflate, adunarea cască şişi împreună mâinile în semn de rugăciune şi după aceea zice că Dumnezeu n-a dat binecuvântare. Orice trântor,
când se găseşte în rândul celor în zdrenţe, îşi blestemă soarta şi unele biserici au învăţat şi ele asemenea chiţibuşuri.
Eu cred că, dacă Pavel sădeşte şi Apolo udă, Dumnezeu dă creşterea şi n-am îngăduinţă faţă de aceia care aruncă
vina pe Dumnezeu, când ar trebui s-o caute la ei înşişi.
Acum sunt la sfârşitul priponului meu. Mă tem că am turnat apă la un pom uscat. Am făcut totuşi cum am putut
mai bine şi nici chiar un cap încoronat nu poate să facă mai mult decât poate. O furnică n-ajunge să facă miere,
chiar dacă şi-ar pune viaţa în joc pentru aceasta, iar eu nu voi putea să-mi spun gândurile aşa de bine cum sunt unii
în stare s-o facă. Dar ce este adevărat este adevărat, chiar dacă ar fi înfăşurat într-un petec gros. Şi cu aceasta am
sfârşit voroava mea.