Autor: Daniel Hîrtie
O lacrimă de pe obraz
E-o perlă transformată-n apă
Ce spală pata de necaz
Și de durerea care sapă.
Mă mângâie în mersul ei
Și-mi spune să mai am speranță,
Că se vor duce anii grei
Și voi pleca în cer, acasă.
O lacrimă, ascunde-n ea
Esența unui trai vremelnic,
Că tot ce-adună inima
Nu-i, de bucurie, vrednic.
De când eram un copilaș
Am învățat să plâng ușor,
Precum un pui firav, golaș,
Cu-n strigăt stins, de ajutor.
N-aveam un umăr iubitor
Pe care greul să-mi așez,
Și-acum păstrez acel fior
Că doar prin plâns mă-nviorez.
În jur e ură, este noapte
Și nimeni nu mă mai așteaptă
Cu vorbe dulci, cu calde șoapte,
Doar cu o voce înverșunată.
Am vrut să mângâi, să ridic
Pe cel ce-n cale mi se-arată,
Dar simt că nu pot să abdic
De la durerea-mi întronată.
După descrierea suspectă
Mi-ascund emoția durerii,
Căci fericirea mi-e defectă
La fel și zelul închinării.
Dar n-am să cad de oboseală
Uitând că sunt al lui Hristos,
Nu sunt atins de îndoială
Căci voi sfârși victorios.
Mai e puțin din alergare
Și voi păși hotarul veșnic,
Doar harul Lui mă ține tare
Și-aprins, al închinării sfeșnic.
Filed under: privestensus | Leave a comment »
Daniel Olteanu 