Din cuvintele lui Ion Plugarul

Învăţături de bun simţ

de Charles Haddon Spurgeon

CĂMINUL

Cuvântul acesta îmi sună totdeauna în urechi ca ceva fermecător. Fie o colibă acoperită cu stuf, fie un castel, asta n-are a face, însă acasă este acasă şi în toată lumea nu-i alt loc ca acasă. Vrăbiile ciripesc dulce şi lăstunii chiuie în jurul locului făcut anume pentru bucuria şi odihna mea. Orice pasăre îşi iubeşte cuibul ei, iar cucuveaua n-are loc mai drag sub lună decât vechile ruine şi chiar vulpea îşi închipuie că vizuina ei de sub deal este un loc într-adevăr plăcut. Dacă bălanul stăpânului meu ştie că merge acasă, nu mai este nevoie să-l atingi cu biciul, pentru că singur găseşte cu cale să-şi dea toată osteneala; şi eu sunt de aceeaşi părere, fiindcă drumul spre casă îmi este cel mai plăcut drum din ţară.

Fumul, care iese din coşul casei mele, îmi este mai plăcut decât focul din vatra altuia şi mă uit la el cu drag. E frumos să-l vezi şerpuind pe sub copaci şi apoi ridicându-se domol în sus. Cartofii reci de pe masa mea sunt mai buni decât friptura de pe masa vecinului, iar curpenii din poarta mea miros mai frumos ca oricare alţii. Când stai la prieteni, ei fac ce pot ca să te mulţumească, dar tot nu-i ca la tine acasă. Ei zic: Fii ca la tine acasă, pentru că ştiu că numai acasă te simţi la largul tău. Oricât de bine ar fi în altă parte, tot nu-i ca acasă. Acasă este acasă, ce vrei?

Acolo nimeni nu te opreşte să mănânci cât pofteşti, iar noaptea nu te aşteaptă cearceafuri jilave. În casa lui, omul se simte în siguranţă ca şi regele în palatul său: simte că este cineva şi n-are să se teamă că va fi socotit drept om mândru pentru acest simţământ al său. Orice cocoş poate să cânte voios pe grămada lui de gunoi, iar în curtea lui, câinele se simte leu. Între pereţii casei lui, şi măturătorul se simte stăpân. Acolo nu este nevoie să-ţi cântăreşti fiecare cuvânt, de teama ca nu cumva să fii spionat de vreun duşman. Inima n-ai să ţi-o ţii încuiată deoarece, cum ai închis uşa, eşti slobod să spui ce vrei, ştiind că nimeni nu te pândeşte.

Multe localităţi sunt frumoase de văzut, dar niciuna nu întrece pe aceea unde este aşezată coliba mea de plugar, când căldarea fierbe pe foc, cântând ca însoţită de un freamăt ca al unui înger negru rămas fără păcat, în timp ce pisica stă pe vatră şi moţăie, nevasta stă pe laviţă şi cârpeşte la ciorapi, iar copiii zburdă prin casă plini de voioşie. Pare ciudat şi unii din dumneavoastră se vor îndoi, dar de vină vă este firea neîncrezătoare: copiii noştri sunt cu adevărat frumoşi, totdeauna ei atârnă cu un kilogram sau două mai mult ca alţi copii de vârsta lor şi totuşi îngrijirea lor nu ne oboseşte nici pe jumătate cât ne obosesc copiii altora, când este să-i ducem în braţe sau să ne jucăm cu ei. Pun rămăşag că nevastă-mea, dacă ar fi rugată de vecina ei să-i vadă două ore de copii, numai după puţin timp ar fi frântă de oboseală, dar copiii ei parcă n-o obosesc niciodată. Toate acestea se petrec datorită faptului că sunt copiii noştri. Tot aşa putem înţelege şi despre alte lucruri. Ulicioara noastră este cea mai frumoasă pe 20 de poşti în jur, pentru că pe ea este casa noastră, iar grădina noastră este un adevărat rai şi nu pentru altă pricină decât pentru una şi bună: pentru că ţine de casa noastră.

Nu pricep de ce atâţia oameni îşi petrec serile la cârciumă, când cu mult mai bine şi mai ieftin ar fi să stea acasă la vatra lor. Ei şed acolo ceasuri întregi cu nasu-n băutură, vorbind palavre şi uitând cu totul de iubiţii lor de acasă, care stau nemâncaţi şi istoviţi de aşteptare. Banii lor, în loc să fie întrebuinţaţi pentru nevoile nevestei şi ale copiilor, umplu tejgheaua cârciumariior; cât despre băutura pe care o beau, este atâta de vătămătoare că-şi beau şi minţile odată cu ea. Astfel de pramatii ar trebui bătute cu biciul în văzul tuturor şi nu numai ei, ci şi aceia care-i îndeamnă la aceasta şi trăiesc pe spinarea lor.

Cârciumile sunt blestemul ţării noastre şi o adevărată ciumă: nimic bun nu poate ieşi din ele, iar răul pe care-l fac, nici o limbă nu-l poate zugrăvi. Aş dori ca cine a făcut legea pentru deschiderea de cârciumi, să fie obligat să întreţină toate familiile pe care cârciumile le-au dus la ruină. Cârciumile sunt duşmanii de moarte ai vieţii casnice şi, dacă s-ar putea închide numaidecât, mare bine s-ar face. Săracii n-au nevoie de astfel de localuri şi nici bogaţii. Tot ce face rău casei este un blestem şi trebuie stârpit cum se stârpesc omizile de pe pomi.

Ar trebui ca bărbatul să ţină cu străşnicie să facă din casa lui un loc de fericire şi de sfinţenie. Numai o pasăre ticăloasă îşi murdăreşte cuibul şi numai un netrebnic îşi nefericeşte casa. Casa noastră ar trebui să fie ca o bisericuţă, deasupra uşii căreia să scrie: “Sfântă pentru Domnul”, iar nu o închisoare în care să domnească numai multe legi şi rânduieli şi prea puţină dragoste şi veselie. Viaţa în căsnicie nu este numai zahăr, însă o inimă binecuvântată va înlătura aproape orice amărăciune. Evlavia şi dragostea pot să facă pe un om să se simtă ca pasărea în crâng: ea cântă şi între spini şi măceşi şi face şi pe altele să cânte. Ar trebui ca bărbatul să-şi găsească plăcerea în a face bucurie soţiei, iar grija soţiei să fie întâi pentru bărbatul ei. Cine este bun cu soţia sa este bun cu sine însuşi. Mă tem că unii fac din eul lor lege pentru casa lor şi, dacă aşa stau lucrurile, atunci fericirea casnică nu este decât o amăgeală. Când bărbatul şi femeia trag deopotrivă la jugul căsniciei, ce uşoară le este povara! Nu oricare două persoane alcătuiesc o pereche şi e păcat. Într-o adevărată căsnicie, toată cearta este aceasta: care să contribuie mai mult la fericirea familiei. Un cămin trebuie să fie un Betel, nu un Babel. Bărbatul ar trebui să fie temelia care poartă toate şi o temelie de piatră, dar nu o piatră de moară care sfărâmă toate. Bărbaţii aspri şi autoritari n-ar trebui să se pretindă că sunt creştini, pentru că ei se poartă cu totul împotriva legii lui Cristos. Totuşi casa trebuie ţinută într-o bună rânduială, altfel ajunge o casă de nebuni şi un scandal pentru adunare. Dacă tatăl lasă frâul din mână, carul căsniciei va da curând în şanţ. Se cere un amestec bine cumpănit de dragoste şi de tărie, dar nici severitatea singură, nici blândeţea singură nu vor ţine casa în bună rânduială. Casa în care copiii nu sunt ascultători nu este un cămin şi e mai curând o durere decât o bucurie să fii în ea. Ferice de acela care se simte fericit cu copiii lui şi ferice de copiii care se simt fericiţi cu tatăl lor!

Nu toţi părinţii sunt înţelepţi. Unii seamănă cu Eli şi strică pe copiii lor. Dacă n-ai o nuia pentru copiii tăi, vor ajunge ei o nuia pentru tine, dar, dacă vrei să le cruţi durerea, ia seama să nu-ţi faci singur durere. Solomon zice: Pedepseşte-ţi fiul şi el îţi va da odihnă şi îţi va aduce desfătare sufletului. Nu ştiu dacă în vremea noastră trăieşte cineva mai înţelept ca Solomon, deşi unii îşi închipuie că sunt. Mânzul trebuie bine strunit, altfel ajunge cal nărăvaş. Unii părinţi sunt foc şi se înfurie la cea mai mică greşeală a copiilor lor, deci iată un lucru mai primejdios decât alintarea şi face un iad din casa care ar trebui să fie un rai. Vântul prea slab lipseşte de lucru pe morar, dar vântul prea tare dărâmă moara cu totul. Cei ce lovesc în timpul furiei lor, nu lovesc în ţintă. Când Dumnezeu ne ajută să ţinem bine frâul calului, fără să-i vătămăm gura, totul este bine. Când casa este cârmuită după Cuvântul lui Dumnezeu, putem să poftim în ea şi pe îngeri să găzduiască o noapte, şi ei nu se vor simţi stingheriţi.

Femeia ar trebui să vadă că locul şi împărăţia ei este casa, a cărei fericire atârnă îndeosebi de ea. Numai o femeie rea alungă cu limba ei ascuţită pe bărbat de acasă. Deunăzi, un bărbat zicea către femeia lui: Ia mai strânge-ţi biciul! ceea ce înseamnă să tacă din gură, şi este o jale să trăieşti cu un astfel de bici, care te loveşte, care te loveşte întruna. Se zice că atunci când Dumnezeu a dat omului zece măsuri de vorbe, femeia a luat nouă din ele şi a fugit şi mă tem că, în unele cazuri, zicala aceasta este prea adevărată. O femeie murdară, neglijentă, cicălitoare e deajuns ca să înnebunească pe bărbatul ei şi dacă acesta se duce seara la cârciumă, numai ea este de vină. Este o jale să trăieşti în casa unde nevasta, în loc să-şi respecte bărbatul, se ceartă întruna şi-l ocărăşte. Trebuie să fie o adevărată fericire când astfel de femei răguşesc şi ce păcat că nu li se umple limba de atâtea băşici câţi dinţi au în gură.

Dumnezeu să ne ferească de femei care sunt îngeri pe stradă, sfinte în biserici şi draci acasă. Iarba asta amară n-am gustat-o niciodată şi din inimă mi-e milă de aceia care trebuie să ia în fiecare zi câte ceva din ea.

Arătaţi-mi un bărbat iubitor, o nevastă virtuoasă şi copii buni şi sunt sigur că nici chiar doi armăsari cari ar zbura frumos pe drum, nu m-ar duce într-un an de zile în locul în care să am o privelişte mai plăcută. Căminul este cel mai minunat din toate aşezămintele. Mai bine să stau de vorbă în tihnă, la gura sobei, decât să ţin o cuvântare în parlament. Făliţi-vă cât vreţi cu votul universal, căci mie îmi place să stau mai degrabă în grădiniţa mea şi să-mi învăţ acolo copiii un nou cântec creştinesc. Libertatea alegerilor poate să fie un lucru folositor, însă eu ţin mai mult să am coliba mea liberă de datorii şi s-o pot numi a mea. Constituţia nu prea ştiu ce este, dar dacă ea înseamnă un cămin liniştit pentru oricine, atunci: Ura! Ura! Ura!

Dacă n-aş avea căminul meu, lumea mi s-ar părea o închisoare.

Mulţi din cunoscuţii mei au plecat în ţări străine şi au întemeiat cămine acolo. Deşi se zice că cine-şi schimbă des stăpânii, slugă îmbătrâneşte, eu le doresc totuşi bine. Câtă vreme erau acasă, se simţeau ca cloşca aceea care nu capătă orz cât stă pe ouă. În timpurile grele de astăzi, unora le cresc aripi şi zboară de acasă, însă eu sunt strâns legat de căminul meu şi cu ajutorul lui Dumnezeu am nădejde să trăiesc şi să mor între ai mei. Poate că în alte ţări, unde este o mai bună rânduială, să fie mai bine, însă eu ştiu una şi bună: Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n ţara mea.