Din cuvintele lui Ion Plugarul

Învăţături de bun simţ

de Charles Haddon Spurgeon

DATORII

Când eram copil, purtam şorţ şi mă duceam la o şcoală ţinută de o femeie, şi se întâmpla câteodată să am nevoie de un condei de piatră şi să n-am bani să-l cumpăr. Mă temeam că o să mă certe acasă, pentru că pierdeam aşa de des condeiele, căci eram un băiat într-adevăr neglijent şi nu îndrăzneam să cer bani de acasă. Ce era să facă Ion? În sat, era o prăvălioară în care o femeie bătrână vindea nuci, sfârleze, plăcintă şi mingi şi eu văzusem că această femeie dăduse pe datorie la unii băieţi şi la unele fete. Ce mi-am zis eu? Crăciunul bate la uşă şi o să primesc atunci în dar un ban de zece sau chiar o băncuţă. Aş putea deci să iau un condei de piatră pe datorie şi să-l plătesc la Crăciun. Nu prea mă simţeam bine, totuşi mi-am luat inima în dinţi şi am intrat în prăvălie. Preţul era de o para şi cum nu datorasem nimic până atunci, condeiul îmi fu înmânat de buna bătrână. Şi iată-mă dator. Lucrul acesta nu prea îmi venea la socoteală, ba chiar mi se părea că am făcut un lucru rău, dar nu-mi trecea prin minte cât de curând o să mă căiesc de el. Cum a ajuns această mică afacere a mea la urechile tatălui meu, niciodată n-am aflat, doar vreo păsărică sau alta îi va fi şoptit şi m-a făcut curând să simt că-l supărasem cu asta. Dumnezeu să-l binecuvinteze pentru acest lucru! Tata era un om înţelept şi nu-şi răsfăţa copiii cum fac alţii. El nu voia ca şi copiii lui să se obişnuiască să trăiască din jocuri de bursă sau din operaţiuni financiare, aşa cum le numesc şarlatanii cei mari şi numaidecât şi cu toată străşnicia, a dat de hac pornirii mele de a face datorii. Şi mi-a ţinut atunci o cuvântare straşnică asupra facerii de datorii, arătându-mi cât de mult seamănă datoria cu furtul şi cum oamenii prin datorii se prăvălesc în pierzare şi că un copil care datorează azi un ban, mai târziu poate să datoreze o sută de mii de lei şi apoi să ajungă în închisoare, spre ruşinea familiei lui. A fost o cuvântare, într-adevăr, şi acuma, când mă gândesc la ea, parcă-mi vâjâie în urechi. După aceea, ca pe un dezertor care este prins şi adus înapoi la cazarmă, aşa m-a luat de mână şi m-a dus până la prăvălie. Eu, tot lungul drumului, am plâns întruna şi-mi era grozav de ruşine

gândindu-mă că acum toată lumea ştia că eu sunt dator. Acolo, după ce mi-a dat alte sfaturi serioase, banul a fost plătit, iar sărmanul datornic liberat ca pasărea din colivie. Ce bine mă simţeam acum fără datorii! Ce bucurie în inima mea şi cum îmi juram în mine că n-am să mai iau niciodată pe datorie! Era o bună lecţie, pe care n-am uitat-o niciodată. Dacă această învăţătură ar fi sădită în inima copiilor încă de pe când sunt mici, ea le-ar fi tot aşa de bună ca şi un capital mare şi i-ar feri de căruţe întregi de neplăceri în viaţa de mai târziu. Dumnezeu să binecuvinteze pe tatăl meu şi să dea neamului nostru astfel de părinţi, ca să n-ajungem să ne afundăm în pungăşii, căci altfel, cu toate aceste societăţi şi planuri şi cu toţi banii lor de hârtie, neamul nostru va ajunge putred ca iasca uscată.

Din ziua aceea, de când datoria mi-a pricinuit atâta neplăcere, am urât datoriile, cât a urât Luther pe papa de la Roma. Şi nu este de mirare dacă, în privinţa datoriilor, întrebuinţez câteva cuvinte grele. De când mi-am întemeiat o căsnicie, am avut mare grijă să ţin departe de casa mea trei lucruri: datoriile, murdăria şi pe Diavolul. Şi chiar dacă acesta din urmă s-a furişat câteodată până la uşă sau până sub fereastra mea, pentru că şarpele cel vechi se strecoară chiar şi prin cea mai mică crăpătură, celelalte două, cu ajutorul unei soţii bune, a muncii aspre, a cinstei şi a măturii, nu mi-au călcat pragul. Datoriile sunt ceva atât de înjositor, că, dacă m-aş şti dator cuiva un leu, mai bine mă duc pe jos, pe vreme de iarnă, kilometri întregi, ca să i-l plătesc, decât să mă simt dator. Dac-aş fi dator, m-aş simţi tot atât de bine ca şi cum aş avea boabe de mazăre în gheată şi mai bine să am un arici în pat decât să-mi atârne peste cap note neplătite la băcan, la brutar şi la croitor. Sărăcia este grea, dar datoriile sunt îngrozitoare şi să ai în casă o sobă care scoate fum sau o femeie gâlcevitoare, care se zice că sunt cele mai mari rele în viaţa unui om, este tot atât cât a avea datorii. Putem să fim săraci şi totuşi vrednici de cinste, cum este şi Ion Plugarul şi soţia lui şi cum nădăjduieşte să fie toată viaţa, însă omul care are datorii, nu poate să se stimeze pe sine: va ajunge negreşit subiect de vorbă între vecini şi această vorbă greu să-i fie spre laudă. Se pare că unor oameni le place să fie datori. Din partea mea, m-aş bucura de datorii ca pisica pe un coş unde focul este aprins, ca vulpea fugărită de câini, ca ariciul în furcă sau ca şoarecele în gheara bufniţei. Omul cinstit socoteşte punga plină cu banii altuia mai rea decât o pungă goală şi el nu va putea să sufere să mănânce brânza altora, să poarte cămăşile altora şi să umble cu ghetele altora şi nici nu va fi în tihnă câtă vreme soţia lui se făleşte cu pălăria modistei, sau poartă haina postăvarului. Când cioara s-a împodobit cu penele păunului, repede a fost jumulită de ele, iar cine ia cu împrumut sărăceşte negreşit, ajungând în una din cele mai rele sărăcii, soră cu ruşinea.

Mulţi vecini de ai mei s-au ruinat cheltuind mai mult decât câştigul lor, căci, de-abia aveau cu ce să ţină un iepure de casă şi totuşi, zor-nevoie, să ţină cai şi trăsură. Mă tem că nesocotinţa este o boală a vremii noastre şi de ea sunt molipsiţi mulţi din cei ce-şi zic creştini, spre ruşinea şi paguba lor. Hainele de lână sau de bumbac nu mai sunt destul de bune acum şi fetele trebuie să se îmbrace în catifele şi mătăsuri, chiar dacă au la croitoreasă o listă de plată tot atât de lungă şi de tristă ca o noapte de iarnă? Îmbrăcămintea elegantă, de paradă şi după cea din urmă modă, secătuieşte punga, aduce sărăcie în familie, iar tatăl este nevoit să muncească până se speteşte şi astfel nu mai are odihnă. Broasca se umflă, ca să ajungă cât boul şi crapă. Cel ce câştigă cinci mii de lei pe lună maimuţăreşte pe cel ce câştigă cinci sute de mii de lei pe an şi ajunge să aibă de a face cu procurorul. Oamenii ard în acelaşi timp lumânarea la amândouă capetele şi pe urmă se vaită că n-au avut noroc. De ce nu i-or fi zicând cusurului lor pe nume şi anume că sunt nişte risipitori? A fi econom înseamnă a câştiga deja lupta vieţii pe jumătate. Nu este aşa de greu să câştigi bani cât este de greu să-i cheltuieşti bine. Sute de oameni n-ar şti ce este nevoia, dacă mai înainte n-ar fi ştiut ce este risipa. Dacă toate soţiile ar şti cum să gătească, cum le-ar mai ajunge câştigul puţin al bărbaţilor lor! Predicatorul nostru spune că femeile din alte ţări întrec cu mult pe cele de la noi în meşteşugul de a găti bine şi ieftin. Ar fi de dorit să ne trimită, de acolo, pe unele din ele ca să facă din femeile noastre bune de gură, bune gospodine. Iată o modă străină care ne-ar aduce mai mari foloase decât pozele din vitrina doamnei Vai: cârpe pe cocoane împopoţonate într-un fel nou în fiecare lună. Sunt însă în ziua de astăzi oameni care au ajuns prea delicaţi ca să mai mănânce lucruri pentru care părinţii lor mulţumeau lui Dumnezeu când puteau să le aibă pe masă, de aceea îşi gâdilă stomacurile cu mâncăruri scumpe, ajung în azilurile de săraci şi se aşteaptă ca toată lumea să-i compătimească. Când li s-a dat pâine cu unt, au făcut mofturi, iar acum trebuie să se mulţumească cu napi furaţi de pe câmp. Celor ce trăiesc ca nişte cocoşi de bătaie pe spinarea altora, în curând li se va tăia creasta şi poate chiar vor fi puşi la frigare. Cine are multă fasole poate să pună în ciorbă şi mai multă.

Fiecare să se întindă cât îi este pătura. Cine câştigă 20 lei, dar cheltuieşte 20 poli, care nu sunt ai lui, este şi un nebun şi un mişel. Croieşte-ţi haina din stofa ta, este un sfat înţelept, a croi însă din stofa altora luând pe datorie, este tot atât de aproape de furt cât de aproape este o sută de parale de un leu. Dacă aş vrea să fiu o puşlama, n-aş avea decât să fac negustorie cu rămăşiţe de vapoare vechi, să mă fac un avocatei, să dau împrumut pe amanet sau să mă fac hoţ de buzunare, însă de meseria murdară de a face datorii fără să ştiu că am cu ce plăti, mi-ar fi scârbă.

Cei datori greu pot să scape ca să nu ajungă şi mincinoşi, pentru că făgăduiesc să plătească atunci când ştiu bine că nu pot să plătească, şi după ce aduc un lung şir de dezvinovăţiri, făgăduiesc din nou şi astfel mint cu tot atâta iuţeală cât poate un cal să fugă.

Tinere, să-ţi fie greaţă De a face datorii,

Căci, de n-ai minţit în viaţă,

Vei minţi de-acum: să ştii!…

Şi, dacă datoria te duce la minciună, cine se mai îndoieşte că datoria este un lucru foarte rău? Fireşte, sunt şi abateri de la regulă şi nu-mi este în gând să spun cuvinte aspre faţă de omul cinstit, care a scăpătat din pricina unei boli sau a unor pierderi mari. Dacă însă mergem după regula obişnuită, vom vedea că datoriile sunt o mare şi nenorocită mlaştină, o hazna uriaşă şi un şanţ murdar. Ferice de cine poate să iasă de acolo după ce a căzut odată, dar mai fericit decât oricine este acela care, prin bunătatea lui Dumnezeu, a fost ferit mereu de acest noroi. Dacă cineva a poftit pe Diavolul să vină odată la masă la el, cu greu îl va mai da afară din casă. Este mai bine să n-ai de a face cu el. Când găina a ouat odată, este aproape sigur că va oua şi a doua oară şi, dacă un om a făcut odată datorii, este aproape sigur că va mai face şi a doua oară. Este mai bine ca de la început să se ţină departe de ele. Cine datorează un leu în curând va datora şi o mie, iar cine se afundă până la glezne în noroi, uşor se va afunda şi până la genunchi.

Cine vrea să doarmă bine să-şi cumpere patul unui om cu datorii, pentru că negreşit trebuie să fie foarte moale, altfel, omul acela nu s-ar fi putut odihni uşor în el. Cred că oamenii datori trebuie să ajungă nesimţitori ca şi măgarul acela căruia stăpânul lui i-a rupt o grămadă de ciomege pe spinare. Socot că un om în adevăr cinstit mai bine slăbeşte ca un ogar decât să benchetuiască cu banii de împrumut şi mai bine lasă să i se usuce gâtul decât să fie scris în catastiful cârciumarului. Ce de ace trebuie să înfigă în suflete socotelile neplătite la negustori! Un porc luat pe datorie guiţă întruna. Fără datorii, înseamnă fără griji; fără datorii, înseamnă fără teamă. Dar a fi dator şi a lua cu împrumut sunt nişte garduri de mărăcini. Dacă am împrumutat o sapă de la vecinul meu, nu mă simt sigur cu ea şi mereu mă gândesc că ar putea să se rupă. Nu pot să sap în tihnă cu ea cum sap cu a mea, dar dacă însă aş fi luat-o pe datorie şi aş şti că n-am cu ce-o plăti, cred că, de ruşine, m-aş apuca să-mi sap singur groapa cu ea.

Scriptura spune: Să nu datoraţi nimănui nimic, ceea ce nu înseamnă: plătiţi-vă datoriile, ci: să n-aveţi niciodată datorii. Şi părerea mea este că aceia care, cu bună ştiinţă, calcă această lege, ar trebui daţi numaidecât afară din adunare. Legile noastre sunt ruşinos de îngăduitoare cu datornicii! În zilele noastre, n-ai nevoie să fii hoţ. Deschide numai prăvălie şi după aceea dă faliment, căci din aceasta, vei avea un mai bun câştig, cum spune zicala: Cine n-a dat niciodată faliment nu se îmbogăţeşte niciodată. Cunosc negustori care au dat de câte cinci sau şase ori faliment şi totuşi se cred pe calea spre cer! Ce ticăloşi! Ce ar face ei, dacă ar ajunge acolo? Dar mult mai curând se vor duce în locul de unde nu vor putea să iasă până nu vor plăti şi cel din urmă bănuţ, însă oamenii spun: Ce darnici sunt!

Da, cu banii altora. Mi-e silă să văd un om care fură o gâscă şi dă religiei bobocii ei. Evlavie? Negreşit! A-şi plăti însă datoriile este o parte de căpetenie a evlaviei, întâi cinste şi apoi dărnicie. De câte ori însă evlavia slujeşte drept învelitoare pentru înşelătorie! Ia uitaţi-vă la Madam Secătură, ţanţoşă ca un păun. Fetele ei sunt toate la pension, unde învaţă limba franceză şi pianul. Feciorii ei se rotesc cu mănuşi de căprioară pe mâini şi chiar domnul George Barbu Secătură merge în trăsură luxoasă, este ales preşedinte la întruniri publice, în timp ce sărmanii lui creditori primesc atâta de puţin de la el, că abia trăiesc de azi pe mâine. Este o ruşine să vezi cât de mult se închid ochii asupra acestui şarlatanism “nobil” şi se tace în ţara noastră. Dacă lucrurile ar merge cum gândesc eu, într-o clipă le- aş trage vesta albă de pe ei, mănuşile din mâini şi ghetele de lac din picioare şi le-aş da în loc tichia şi haina de puşcăriaşi măcar pe şase luni.

Şi chiar dacă ar fi nişte “domni subţiri”, le-aş arăta eu că hoţii mari pot şi ei să joace în sunetele cântecului care se cântă şi la cei mici. Dacă aş fi deputat sau prim-ministru, unei astfel de “nobile” înşelătorii i-aş face nesuferită rămânerea în ţara noastră, dar pentru că n-am această putere, mă mulţumesc să scriu împotriva acestor pungaşi şi să-mi potolesc astfel focul necazului meu.

Regula mea este: plăteşte ce iei şi păzeşte-te de datoriile mărunte. Notele de plată mici se achită repede. Achită-ţi mai întâi datoriile şi după aceea vei şti cât faci. Este bine să se însemne pe răboj, dar eu nu vreau să am răboj.

Scoate apă din pompă, dar nu pompa bani din pungile oamenilor împrumutându-te. Mai bine să te culci flămând decât să te scoli dator. Păcatele şi datoriile sunt totdeauna un rău, mai rău decât ni-l închipuim noi. Ici puţin, colo puţin, îţi zici tu, şi eşti îngropat în datorii până în gât. Cheltuielile mici golesc punga mare. Banul este rotund şi alunecă repede. Ion Fără-Cap cumpără lucruri de care nu este nevoie, pentru că sunt mare chilipir şi curând după aceea, trebuie să vândă lucrurile de care are nevoie şi vede că a făcut o afacere proastă. El nu poate să zică “nu” prietenului care-l roagă să-l gireze şi dă mese mari, ţine multe sărbători, mănâncă bine, lasă pe nevastă-sa să facă lux, pe slugi nu le supraveghează şi apoi se miră că vremea trece aşa de repede, iar creditorii latră aşa de tare. Şi-a semănat banii pe câmpul nechibzuinţei şi acum se miră că trebuie să secere o recoltă de sărăcie. Totuşi, el mereu trage nădejde că, prin vreo întâmplare fericită, va ieşi din greutăţi şi se bagă în alte necazuri, fără a se gândi că nădejdea şi aşteptarea sunt venitul celui nebun. Aflându-se în nevoie, merge în târg cu buzunarele goale, dă cât i se cere, pentru că negustorilor le place să-l încarce şi astfel plăteşte mai mult decât de două ori şi se afundă tot mai mult în noroi. Neavând încotro, începe să se dedea la mici înşelătorii şi lucruri necurate, pentru că sacul gol nu poate să stea în sus. Din aceasta, nu iese însă nimic bun, pentru că înşelătoriile sunt ca pânzele de păianjen, care nu prind decât muşte şi în curând sunt măturate. Cum nu-ţi poţi drege gheata cu hârtie de împachetat şi cum nu poţi astupa fereastra spartă cu un sloi de gheaţă, aşa nu poţi să ţii cu înşelăciuni o afacere care a început să cadă.

Înşelătorul descoperit este ca un câine într-o biserică: toţi dau în el cu piciorul, sau ca un butoi plin cu praf de puşcă: nimeni nu vrea să-l aibă lângă el. Se zice că sărăcia ar da omului un al şaselea simţ, care ar fi foarte de trebuinţă, căci mulţi datornici par a-şi fi pierdut celelalte simţuri sau s-au născut fără bun simţ, pentru că ei îşi închipuie că făcând datorii, le şi plătesc în acelaşi timp. Aceşti oameni plătesc lui Petru cu ce-au împrumutat de la Pavel şi socot astfel că ies din greutăţi, călcând cu un picior în noroi, ca să-l scoată pe celălalt. A tunde un ou şi a smulge păr dintr-o chelie nu este lucru uşor, dar acest lucru este o nimica toată faţă de încercarea de a plăti datoriile cu buzunare goale. Samson a fost un om tare, dar nici el n-a putut să plătească datoriile fără bani şi numai un prost poate să-şi închipuie că va plăti datoriile cu înşelătorii. Afară de aceasta, cine ia banii cu împrumut de la bancă este ca omul care, înecându-se, se apucă de brici. Şi evreii şi neevreii, când împrumută pe alţii, jumulesc gâscă de pene până nu-i rămâne nici una. Micşorează-ţi cheltuielile şi economiseşte-ţi veniturile, dacă vrei să n-ai datorii, căci nu poţi să şi cheltuieşti cât ai şi să-ţi şi plăteşti datoriile. Îngustează-ţi masa când ţi s-a strâmtat punga. Să nu crezi

cumva că datoriile se şterg cu altceva decât cu bani gheaţă. Făgăduielile dau naştere la datorii şi datoriile dau naştere la făgăduieli, dar numai cu făgăduieli nu se poate plăti nici o datorie; a făgădui este una, dar a face este alta. Cuvântul unui om bun ar trebui să fie tot atât de tare ca un jurământ şi el nu trebuie să făgăduiască niciodată că în cutare timp va plăti, dacă n-are siguranţa că în acel timp va putea plăti. Cine amână plăţile cu făgăduieli nu merită milă. Îmi pare foarte rău este o vorbă care se spune aşa de uşor însă:

C-un veac de remuşcare

Şi plâns de om sărman,

Din datoria-ţi mare

Nu ştergi vreun gologan…

Acum, la sfârşit, mă tem că aş fi putut să predic toate aceste sănătoase învăţături, mai de grabă cocoşului şi găinii stăpânului meu, decât acelora care s-au obişnuit să cheltuiască ce nu-i al lor, pentru că acestor oameni sfaturile bune le intră pe-o ureche şi le ies pe alta. Fie! Dar cine nu vrea să audă, o să vrea să simtă şi cine dispreţuieşte sfatul ieftin o să cumpere o căinţă scumpă, însă tinerilor, care abia păşesc în viaţă, un cuvânt bun poate să le fie de tot atâta preţ ca şi aurul. De aceea, Ion Plugarul îşi ia îndrăzneala să le ţină o scurtă cuvântare care are trei părţi:

• Să cheltuieşti totdeauna ceva mai puţin decât îţi îngăduie mijloacele!
• Să nu faci niciodată datorii!
• Să nu uiţi niciodată vorba: plin de datorii, plin de griji!