O istorioara foarte interesanta. Savurati-o. (mie mi-a placut mult)

Operaţia

În timpul războiului american slujeam ca doctor militar în armata Statelor Unite. După lupta din Gettysburg, în spitalul nostru zăceau sute de soldaţi răniţi. Unui număr de douăzeci de soldaţi trebuia să li se taie atât mâinile, cât şi picioarele. Printre ei era un tânăr, Carol Culson, care slujea numai de două luni. Fiind prea tânăr pentru instrucţie, fusese dat ca toboşar. Când ajutorul meu împreună cu un infirmier au vrut să-i dea cloroform înainte de operaţie, el s-a întors şi n-a vrut cu nici un chip să-l ia. Auzind că aceasta este porunca medicului, a spus:
– Rugaţi-l pe doctor să vină la mine.
Am venit la patul lui şi i-am vorbit cam în felul următor:
– Tinere, de ce nu vrei să iei cloroform? Când te-am găsit pe câmpul de luptă erai aşa de slab, încât nu credeam că merită să te mai ridic de pe loc! Văzându-te însă că deschizi ochii mari, m-am gândit că ai poate o mamă care se gândeşte la fiul ei. N-am vrut să te las să mori şi de aceea te-am adus aici; ai pierdut însă aşa de mult sânge, încât eşti prea slăbit ca să poţi suporta operaţia fără să fii adormit.
Atunci el mi-a luat mâna într-a lui şi, privindu-mă drept în faţă, mi-a spus:
– Domnule doctor, într-o duminică după-amiază, când eram în vârstă de 9 ani, mi-am predat inima Domnului Isus. De atunci mi-am pus toată încrederea în El şi cu aceeaşi credinţă aştept şi acum ajutorul Lui. El este puterea şi sprijinul meu. El mă va ajuta când îmi veţi tăia mâinile şi picioarele.
L-am întrebat apoi dacă îmi îngăduie să-i dau puţin rachiu. Iarăşi m-a privit drept în faţă şi mi-a spus:
– Domnule doctor, aveam doar 5 ani când într-o zi, mama a îngenuncheat lângă mine, mi-a înfăşurat gâtul cu braţele şi mi-a zis: Carol, vreau să-L rog pe Domnul Isus să te ajute ca niciodată să nu guşti vreo picătură de băutură spirtoasă. Tatăl tău a murit din pricina băuturii şi zace în mormântul săpat de această patimă. Eu am jurat să te cresc cu ajutorul lui Dumnezeu în aşa fel, încât să poţi înştiinţa pe tineri să se ferească de acest pahar amar. Acum am 17 ani, dar n-am gustat niciodată vreo băutură mai tare decât cafeaua şi ceaiul; şi acum, când poate în curând voi sta în faţa lui Dumnezeu, vreţi să mă trimiteţi la El cu rachiul pe buze?

Nu voi uita niciodată privirea pe care mi-a aruncat-o tânărul. Pe vremea aceea nu-L urmam încă pe Isus, dar m-am mirat de credincioşia acelui tânăr pentru Mântuitorul său. Iubirea şi încrederea nestrămutată în Isus nu puteau să mă lase nepăsător. De aceea am făcut ceva împotriva obiceiului meu. L-am întrebat dacă doreşte să stea de vorbă cu un credincios.
– O, da, domnule doctor! a fost răspunsul.
Credinciosul a venit. El îl cunoştea pe tânăr, pentru că îl văzuse deseori în adunările de rugăciune.
– Dragă Carol, sunt atât de mâhnit să te găsesc într-o stare aşa de tristă.
– O, îmi este bine! a răspuns rănitul. Doctorul a vrut să mă adoarmă cu cloroform, dar eu n-am primit. Nici rachiul, pe care mi l-a dat, nu l-am luat. Pot, prin urmare, să plec cu sufletul liniştit, dacă mă cheamă Mântuitorul meu.
– Nu vei muri, Carol, a spus credinciosul; dar n-aş putea face ceva pentru tine, dacă Mântuitorul te-ar chema la El?
– Ba da. Sub perna mea vei găsi o Biblie mică, împreună cu adresa mamei, a spus bolnavul. Trimite-i, te rog, cartea şi scrie-i că, de când am părăsit ţara, n-a trecut nici o zi, nici în timpul marşului, nici pe câmpul de luptă, nici în spital, în care să nu fi citit un capitol din Cuvântul lui Dumnezeu şi să nu-L fi rugat pe Domnul ca să o binecuvinteze pe scumpa mea mamă.
– Mai ai ceva pe inimă, dragul meu? a întrebat credinciosul.
– Da, scrie-i, te rog, învăţătorului şcolii duminicale din Brooklin Sand Street, N.Y., că n-am uitat vorbele lui blânde, rugăciunile şi sfaturile lui bune. Ele m-au însoţit în toate primejdiile luptei şi acum, în ceasul morţii mele, Îl rog pe scumpul meu Mântuitor să-l binecuvinteze pe bătrânul meu învăţător. Atât este tot ce te rog.

Apoi, îndreptându-se spre mine, mi-a spus:
– Domnule doctor, acum sunt gata şi vă făgăduiesc că nu voi scoate nici un geamăt, chiar dacă nu-mi veţi da cloroform.
Am încuviinţat, dar nu am îndrăznit să fac operaţia. De aceea m-am dus în camera alăturată, ca să mă întăresc cu o băutură. Nici cel mai mic zgomot n-am auzit când am tăiat în carnea lui Carol Culson. Când am apucat însă instrumentul ca să-i desfac oasele, el şi-a dus colţul pernei la gură şi l-am auzit spunând: „O, Isuse, iubitul meu Isus, rămâi lângă mine“. Băiatul s-a ţinut de cuvânt, n-a gemut.

Eu n-am putut dormi în noaptea aceea. Vedeam mereu înaintea mea ochii aceia blânzi şi albaştri, iar în urechi îmi răsunau cuvintele: „Doamne Isuse, rămâi lângă mine“. La miezul nopţii m-am ridicat din pat ca să cercetez bolnavii, lucru pe care nu-l făcusem niciodată până atunci fără să fi fost chemat anume, aşa de mare îmi era dorinţa să mai văd încă o dată pe acest tânăr. Infirmierul mi-a spus că 16 răniţi au murit şi au fost duşi la morgă.
– Ce face Carol Culson? A murit şi el? au fost întrebările mele.
– Nu, domnule doctor, mi-a răspuns infiermierul, el doarme liniştit ca un copilaş.
M-am dus la patul lui. Una din îngrijitoare mi-a spus că pe la ora nouă seara, doi tineri creştini au mers prin spital ca să le citească din Biblie bolnavilor şi să le cânte cântări creştineşti. Când au ajuns la patul lui Culson, au îngenuncheat şi după ce şi-au sfârşit rugăciunea, toţi, împreună cu Carol, şi-au înălţat inimile spre Domnul prin cântarea: „Isus, Mântuitorul sufletului meu“.
Nu puteam pricepe cum băiatul a putut să cânte după nişte dureri aşa de mari.

Rugăciunea lui Carol pe patul de moarte

Cinci zile după operaţie, tânărul a trimis să mă cheme. De la el am auzit atunci pentru prima dată Evanghelia.
– Domnule doctor, a spus el, mi-a sosit ceasul morţii; nu cred că mai apuc răsăritul soarelui. Dar, mulţumită Domnului, sunt pregătit să mor. Înainte de a muri doresc să vă mulţumesc din tot sufletul pentru bunătatea dumneavoastră. Domnule doctor, dumneavoastră sunteţi evreu şi nu credeţi în Isus, dar n-aţi vrea să staţi şi să vedeţi cum am toată încrederea în Mântuitorul meu până în cea din urmă clipă?

Am încercat, dar n-am putut, n-aveam tăria să văd murind un creştin fericit în iubirea lui pentru acel Isus pe care eram obişnuit să-L urăsc. De aceea am părăsit camera. Un infirmier a venit peste douăzeci de minute şi m-a găsit cu faţa ascunsă în mâini.
– Domnule doctor, Carol Culson doreşte să vă vorbească!
– Chiar acum vin de la el, am răspuns, şi nu pot să mă duc iarăşi!
– Domnule doctor, el spune că trebuie să vă vorbească încă o dată înainte de a muri.
Eram hotărât să nu mă las sub înrâurirea vorbelor sale, dacă vor fi în legătură cu acel Isus al lui. Intrând la el, am văzut îndată că i s-a apropiat sfârşitul.
– Domnule doctor, a spus el, vă iubesc pentru că sunteţi evreu. Prietenul meu cel mai bun pe lumea aceasta a fost tot evreu.
– Cine a fost acesta? l-am întrebat.
– Isus Hristos, la care aş vrea să vă aduc înainte de a muri, a răspuns el. Îmi făgăduiţi, domnule doctor, că nu veţi uita ceea ce vă voi spune acum?
După ce i-am făgăduit, el continuă:
– Acum cinci zile, pe când îmi tăiaţi mâinile şi picioarele, m-am rugat Domnului Isus să vă facă să vă hotărâţi pentru El.
Aceste cuvinte m-au atins până în adâncul inimii. Nu puteam pricepe cum a fost cu putinţă ca el să uite totul în jurul lui şi să se gândească numai la Mântuitorul său şi la sufletul meu nemântuit, pe când eu îi pricinuiam durerile cele mai mari. Tot ce i-am putut răspunde a fost: „Da, dragul meu, lasă că va fi bine“. Cu aceste cuvinte l-am părăsit.

După douăsprezece minute a fost la Isus, Domnul lui! În timpul războiului, sute de soldaţi au murit în spitalul meu, dar numai pe unul l-am condus la groapă şi anume pe Carol Culson, tânărul toboşar. Am mers călare mai mulţi kilometri, numai ca să iau parte la înmormântarea lui. Am spus să fie îmbrăcat cu o uniformă nouă şi să fie aşezat într-un sicriu ofiţeresc, acoperit cu steagul nou al Statelor Unite. Luni întregi m-au urmărit cuvintele acelui tânăr; ele îmi răsunau mereu în urechi. Totuşi, în tovărăşia ofiţerilor am uitat încet-încet cuvântarea pe care mi-o ţinuse Carol în ceasul morţii lui. Niciodată însă n-am putut uita răbdarea minunată cu care a suferit durerile grozave şi încrederea copilărească în acel Isus, al Cărui Nume nu era atunci pentru mine decât un cuvânt gol şi o ruşine.