FETIŢA DIN CASA LUI NAAMAN (pg20)

Dacă drumul spre Iordan l-a făcut plin de neîncredere şi dezamăgire, acum îl face plin de bucurie, şi parcă I se pare aşa de lung, că nu are destulă răbdare ca să ajungă mai repede la „omul lui Dumnezeu”, pentru a-I aduce recunoştinţa plină de mulţumire şi bucurie, şi să-I răsplătească pentru vindecarea lui.

Înaintea lui Elisei.

Iată-l ajuns cu tot alaiul său, în faţa casei lui Elisei. Dacă prima dată când a ajuns în faţa casei lui Elisei, acesta nici nu a ieşit ca să stea de vorbă cu el, ci I-a transmis mesajul său printr-un sol, acum Naaman nu mai aşteaptă ca să fie întâmpinat şi să fie primit în casă, ci ca şi când ar dori să dea buzna peste Elisei, mânat de această bucurie a vindecării, „s-a înfăţişat înaintea lui şi a zis: „Iată, cunosc acum că nu este Dumnezeu pe tot pământul, decât în Israel. Şi acum, primeşte, rogu-te, un dar din partea robului tău” (vers.15).

Din cuvintele lui Naaman, se desprind două atitudini:

–„o nouă cunoaştere” – o atitudine pozitivă, aceea că acum, el recunoaşte în Dumnezeul lui Israel, pe adevăratul Dumnezeu.

Dumnezeu a lucrat la inima lui prin slujitorii săi, care l-au convins că lucrul cerut de proroc nu este un lucru greu de făcut, şi ce îl costă să asculte şi să împlinească ce i se cere. Ascultarea lui de cuvintele de îndemn la împlinirea cerinţei proorocului, făcute de slujitorii săi, a dus la credinţa ce a adus vindecarea.  Vindecarea lui a instaurat în inima lui că este un singur Dumnezeu adevărat, şi Acesta este Dumnezeul lui Israel.

-„recunoştinţa lui” – o atitudine negativă, prin aceea că el vrea să răsplătească darul lui Dumnezeu. Privind din punct de vedere omenesc, această recunoştinţă a lui, poate avea un aspect pozitiv, prin aceea că el ca om ne cunoscător în cele ale lui Dumnezeu, dorea să răsplătească un bine care i s-a făcut El a crezut ca fiind normal să răsplătească pe cel ce I-a adus vindecarea. Dar, oare Elisei l-a vindecat? Nu! Elisei nu a fost cel care l-a vindecat, ci Dumnezeu ; el a fost doar mijlocul de îndrumare – cel prin care Dumnezeu i-a transmis ce să facă pentru a fi vindecat, – a fost glasul prin care Dumnezeu S-a exprimat către el.

Din această experienţă practică a lui Naaman, trebuie să învăţăm că, prin ascultare de glasul lui Dumnezeu, căpătăm o nouă cunoaştere, cunoaşterea adevăratului Dumnezeu, care trebuie să fie şi dumnezeul nostru personal. Apoi aceea că, mântuirea nu se capătă cu bani, ci este „darul lui Dumnezeu”, cum şi că ea nu poate fi răsplătită cu darurile noastre, de orice natură ar fi ele.

Împotrivirea lui Elisei.

Elisei, ca unul care acţiona numai la Cuvântul lui Dumnezeu şi cum spune Dumnezeu, el nu a căutat slava sa, ci slava lui Dumnezeu. De aceea, când Naaman vrea să-I facă un „dar” din partea lui, el îi spune: „Viu este Domnul, al cărui slujitor sunt, că nu voi primi” (vers.16).

Prin aceste cuvinte, Elisei a dorit să-I arate lui Naaman, că el este decât slujitorul lui Dumnezeu şi acţionează numai după Cuvântul Lui, cum şi faptul că el nu primeşte slavă de la oameni, ci toată slava se cuvine numai lui Dumnezeu. Apoi, Naaman trebuia să înţeleagă că vindecarea lui este „darul lui Dumnezeu”, şi un dar nu poate fi răsplătit cu nimic de către om.

O nouă cerere.

Naaman nu se lasă şi insistă iarăşi ca Elisei să primească un dar din partea lui, dar şi de această dată el este refuzat categoric.

Când a văzut Naaman că este refuzat în mod categoric, atunci el adresează lui Elisei o nouă cerere, spunându-i: „Fiindcă nu vrei să primeşti tu, îngăduie să se dea robului tău pământ cât pot duce doi catâri; căci robul tău nu mai vrea să mai slujească altor dumnezei, nici arderi de tot, nici jertfe, ci va aduce numai Domnului” (vers.17).

Recunoscând pe Dumnezeul lui Israel ca pe adevăratul şi singurul Dumnezeu, a cerut permisiunea să i se dea voie a lua pământ cât poate duce doi catâri, probabil pe care să-l aşeze undeva în casa lui şi să facă acolo un loc de închinare pentru adevăratul Dumnezeu.

În bucuria aceasta a vindecării şi a recunoaşterii adevăratului Dumnezeu, el a socotit că era nevoie de un altar unde să-şi aducă recunoştinţa şi mulţumirea pentru vindecarea lui; un altar făcut cu pământ adus din ţara acestui Dumnezeu.

Această acţiune a lui Naaman poate avea două aspecte:

-aspectul pozitiv, este acela că el avea nevoie de un simbol, de ceva care să-I aducă aminte mereu de Dumnezeu adevărat, şi acest simbol, era acest pământ.

-aspectul negativ, este acela că deseori, omul este tentat să facă din acest simbol, un idol la care să se închine, uitând astfel de Dumnezeu, aşa cum au făcut Israeliţii cu „şarpele de aramă”, care în final a ajuns pentru ei ca un idol în faţa căruia se închinau.

O cerere de iertare.

Am spus mai înainte, când am discutat despre caracteristicile lui Naaman, că el era „omul pe a cărui mână se sprijinea împăratul când se ducea la casa lui Rimon să se închine”

Cum Naaman ştia că şi de acum înainte, datorită funcţiei lui înaintea împăratului, va fi obligat de a însoţi pe împărat în casa lui Rimon, el cere lui Elisei, ca un hatâr pentru o faptă pe care o face, nu cu voia lui, ci din obligaţie, „să fie iertat”, spunând: „Iată, totuşi ce rog pe Domnul să ierte robului tău: când stăpânul meu intră în casa lui Rimon să se închine acolo şi se sprijineşte pe mâna mea, mă închin şi eu în casa lui Rimon; să ierte Domnul pe robul tău, când mă voi închina în casa lui Rimon” (vers.18).

Cu siguranţă că atunci când se va afla împreună cu împăratul lui în casa lui Rimon să se închine, el fiind cel pe mâna căruia se sprijină împăratul, va fi obligat de acest protocol ca să se închine şi el. Totuşi, el recunoscuse pe Dumnezeu ca pe Domnul lui, şi dorea să se închine acestui adevărat Dumnezeu, Dumnezeul lui Israel.