FETIŢA DIN CASA LUI NAAMAN (pg14)

-Stăpână, socotesc că dacă a putut face asemenea lucruri mari, oare nu va putea el să vindece şi pe stăpânul meu de lepra sa?

-Fetiţo, tu mă pui în uimire, nu mai ştiu ce să spun; a zis stăpâna.

-Stăpână, eu sunt încredinţată că proorocul îl va vindeca, este o şansă de vindecare.

-Bine dragă, a zis stăpâna, am să vorbesc cu soţul meu şi îi voi spune această bună veste care mi-ai spus-o tu!

O „veste bună” pentru Naaman.

Cum era o soţie bună şi iuitoare faţă de soţul ei, a ascultat cu multă plăcere şi bucurie această „veste bună” şi plină de nădejde, de la micuţa fetiţă, era aşa de nerăbdătoare să poată împărtăşi şi soţului ei cele aflate.

Stăpâna aşteaptă ca soţul ei să vină acasă de la treburile lui pe care le avea la curtea împărătească. Şi când soseşte, îl invită în camera ei, ca să fie numai ei singuri, în intimitate, şi-i spune:

-Dragul meu, astăzi stând de vorbă cu fetiţa pe care mi-ai adus-o ca să-mi slujească, în timp ce îşi făcea treburile ei prin casă, era foarte îngrijorată de suferinţa ta, şi printre altele, mi-a spus că în ţara ei, în Samaria, este un prooroc pe nume Elisei, care a făcut multe minuni acolo, şi ea zice că el, proorocul acela, te-ar putea vindeca de lepra de care suferi tu. Ce zici de asta?

-Dragă, au ajuns la urechile mele mai multe zvonuri de felul acesta, dar omul acela, proorocul, este un om tare diferit de proorocii care slujesc pe zeii noştrii. Poporul lui are alte obiceiuri, diferite de ale noastre; ei se închină unui singur zeu pe care Îl numesc Iehova – sau Dumnezeu -, care, spun ei că este mai pe sus de toţi zeii. Eu nu prea am dat crezare tuturor celor auzite, aşa că nu prea am pus la inimă, nu am crezut tot ce am auzit.

-Ce zici, dacă ai încerca să te duci la  acel prooroc din Samaria, poate că va face ceva pentru tine.

-Dragă, tu şti că eu nu pot pleca nicăieri fără voia împăratului nostru. Aşa că mă voi duce şi-i voi cere permisiunea să pot pleca.

Şi aşa a făcut.

NAAMAN

Gloria omenească.

Naaman era un om al cărui nume are semnificaţia de „plăcut” – „agreabil”, era unul din oamenii de seamă ai Siriei, şi care avea multe calităţi:

Era un luptător.

Pe când Ben-Hadad, era împăratul Siriei şi avea reşedinţa la Damasc, el avea un conducător al oştilor sale, un om viteaz şi cu mare iscusinţă în cele ale războiului, unul numit Naaman. El căpătase multă trecere înaintea împăratului, căci în unele din războaiele pe care le purtaseră sirienii cu vecinii lor, Naaman, prin înţelepciunea şi priceperea lui în cele ale războiului, dobândise o victorie strălucită asupra acestor vrăjmaşi ai Siriei. Această biruinţă a lui, l-a situat mai pe sus de toţi ceilalţi conducători de oşti ale Siriei, şi a intrat în graţiile împăratului. Astfel, el a devenit comandantul armatelor lui Ben-Hadad, împăratul Siriei.

Era un om cu vază.

Datorită calităţilor sale de mare luptător şi priceput în problemele războiului, cum era şi un om înţelept, care pe lângă faptul că era conducătorul oştirii siriene, era şi unul dintre sfetnicii de vază ai împăratului. Sfaturile şi îndrumările sale erau bine primite de împărat, care constat că ele erau direcţionate spre propăşirea împărăţiei şi apărarea ei de invaziile duşmanilor săi.

Pe lângă toată această „trecere” pe care o căpătase înaintea împăratului, a făcut ca acesta să-I solicite a-l însoţi şi atunci când el se ducea în casa lui Rimon, dumnezeul sirian, ca să se închine lui. Astfel, el era nelipsit la timpul de închinare al împăratului, care era ca o datorie a lui de a însoţi pe împărat în astfel de momente.

Era un om bogat.

Nu cunoaştem care erau sursele lui de unde îi veneau aceste bogăţii, dar din context înţelegem că dispunea de mari averi în aur, argint şi haine scumpe.

Poate că averile sale proveneau din simbria pe care o primea din visteria împărăţiei, datorită funcţiei sale de „comandant al oştirii” împărăteşti şi aceea de „sfetnic” al împăratului; dar cu siguranţă că ele proveneau şi din partea ce I se cuvenea din „prada de război”, ca şi din prada incursiunilor pe care le făceau, în diferite perioade, unii din oştenii de sub comanda lui.

Era în obiectivul lui Dumnezeu.

În context ni se spune că „prin el izbăvise Domnul pe sirieni”(vers.1). Nu ni se spune cu ce ocazie a dobândit el aceste „izbânzi” a sirienilor, dar această menţiune că „Domnul izbăvise prin el”, ne arată că el era în atenţia lui Dumnezeu, chiar dacă el nu înţelegea acest fapt şi nu credea în Dumnezeu. Totuşi, el era iubit de Dumnezeu şi se afla în mâna Sa călăuzitoare. Tot Dumnezeu îngăduie ca în casa lui să ajungă această fetiţă din poporul Israel, căci Dumnezeu avea un plan măreţ cu el, pe care acum dorea să-l ducă la îndeplinire.

Calităţile lui erau umbrite de boală.

Naaman, acest general victorios, al cărui nume semnifica “plăcut” – “agreabil”, contrar acestor semnificaţii, ca şi a calităţilor sale omeneşti, fizice şi intelectuale, ele erau umbrite de faptul că el suferea de o boală ce părea incurabilă, era lepros şi această boală parcă umbrea toate calităţile lui pozitive, şi nu-I dădeau bucurie. În ciuda caracterului dizgraţios al leprei, cel afectat de această boală,  Naaman, nu era exclus din societatea siriană, în contrast cu ceea ce se petrecea în Israel. Probabil că nici boala nu căpătase o extindere prea mare, poate că era într-o fază mai incipientă şi nu era destul de vizibilă, ceea ce îi permitea să rămână în fruntea armatei, datorită faptului că era un general foarte viteaz.