FETIŢA DIN CASA LUI NAAMAN (pg13)

Toate aceste întâmplări din viaţa lui Elisei, erau aşa de bine cunoscute de această fetiţă, încât părea  că ea însăşi fusese prezentă la săvârşirea lor. Şi acum ea, care era forte comunicativă, nu putea să nu istorisească ce cunoştea aşa de bine.

Nevasta lui Naaman.

Era o femeie înţeleaptă.

Din momentul în care  Naaman a adus pe această fetiţă în faţa soţiei sale, ea şi-a dat seama că este o fetiţă deosebită de toate celelalte pe care le cunoscuse, sau pe care le avea în slujba ei. Şi-a dat seama că în acest trup firav şi plăpând, se ascunde un giuvaier de preţ De aceea, apropiindu-se cu dragoste, de ea,  a reuşit să se apropie sufleteşte şi să facă din ea, nu o roabă, ci ca pe o fiică a ei.  Comportarea frumoasă a stăpânei, o cucereşte pe această fetiţă şi o face să-şi deschidă inima şi să capete multă încredere în ea, cum şi să cunoască marile probleme ale familiei în care se afla. Astfel, această fetiţă a căpătat trecere înaintea stăpânei sale, şi capătă curajul de a vorbi acesteia despre problemele care o frământau.

Cum ea cunoştea marea durere a acestei familii, nu putea rămâne indiferentă la această durere, şi aproape că nu ştia cum ar putea ajuta la rezolvarea ei. Durerea lor, devenise acum şi durerea ei. Ea lua parte la bucuriile lor, dar şi la întristările lor. Şi suferinţa stăpânului ei a afectat-o aşa de mult, încât în una din zile, îndrăzneşte şi se adresează stăpânei sale, şi-i zice:

-Stăpână, vă rog să mă iertaţi că îndrăznesc să vă întreb ceva, dacă-mi permiteţi!

-Da, fetiţa mea, ce vrei să mă întrebi? Zise stăpâna.

-Stăpână, am auzit şi eu că prea alesul stăpân este bolnav de o suferinţă grea, ce pare a nu avea vindecare!

-Da! Aşa este, fetiţa mea, şi aceasta este marea noastră durere, care este ca un văl negru aşternut peste toate bucuriile şi belşugul casei noastre.

-Stăpână, îmi pare rău şi mă doare inima de suferinţa prea alesului stăpân, dar se pare că nu este totul pierdut, mai este o speranţă!

-O speranţă? Ce fel de speranţă? Ce şti tu? Spune-mi mai repede!

-Stăpână! Oh, dacă domnul meu ar fi la proorocul acela din Samaria, proorocul l-ar tămădui de lepra lui!

Ascultă cuvintele fetiţei.

Desigur că această „speranţă” nouă pe care i-o făcuse cunoscut fetiţa, şi mişcată de această veste extraordinară, o nouă nădejde şi-a făcut loc în inima ei, şi o întreabă pe fetiţă:

-Cine este acest prooroc din Samaria?

-Stăpână! A zis fetiţa, în Samaria, de unde sunt eu, este un prooroc numit Elisei, care este “omul lui Dumnezeu” şi el a făcut multe lucruri în mijlocul poporului Israel. În Ierihon, care este o cetate în apropiere de Ierusalim, curg nişte ape care erau rele, nu erau bune de băut, şi datorită lor, ţara din jurul cetăţii şi locurile pe unde treceau ele, erau sterpe. În una din zile, pe când „omul lui Dumnezeu” se afla în Ierihon, locuitorii i-au spus care este problema cu apele ce trec prin Ierihon. Atunci proorocul a luat un blid nou cu sare, s-a dus la izvorul acestor ape, a aruncat sare în el şi apele s-au vindecat. Cu o altă ocazie, pe când „omul lui Dumnezeu” se afla în altă cetate, a fost întâlnit de o femeie al cărui bărbat murise şi o lăsase cu o datorie mare la un om oarecare de la care bărbatul ei se împrumutase cu nişte bani. Acum, după moartea bărbatului ei, cel ce îl împrumutase, a venit ca să ia pe cei doi fii ai ei  şi să-i facă robii lui, în schimbul datoriei. Când proorocul a auzit acest lucru, a întrebat-o pe femeie. „Ce ai în casă?” La această întrebare, femeia a răspuns: „Roaba ta n-are în casă decât un vas cu untdelemn”. Atunci proorocul I-a zis: „Du-te de cere vase de afară, de la toţi vecinii tăi, vase goale, şi nu cere puţine”. Femeia s-a dus pe la toţi vecinii şi a cerut vase goale de untdelemn şi le-a adus acasă pe toate câte a putut împrumuta. După aceea, proorocul i-a spus: „Închide uşa după tine şi după copiii tăi, toarnă din untdelemn în toate aceste vase, şi pune deoparte pe cele pline”. Femeia a făcut aşa; a închis uşa în urma ei şi a copiilor, a luat vasul cu untdelemn pe care-l avea în casă, şi copiii ţineau vasele goale ca mama lor să toarne untdelemn în ele până ce se vor umple, apoi le puneau deoparte şi luau altul gol; şi tot aşa până ce s-au umplut toate vasele. Când a umplut şi ultimul vas, nu a mai curs untdelemn din vasul lor din care turna. Apoi femeia s-a dus şi a spus proorocului despre felul cum a umplut aceste vase, şi el I-a zis: „Du-te de vinde untdelemnul şi plăteşte-ţi datoria; şi cu ce rămâne, vei trăi tu şi fiii tăi”. Şi femeia a făcut aşa şi şi-a salvat copii de la robie.

Dar, să vă mai spun una, stăpână. În Sunem, care este în apropiere de Galilea, era o femeie bogată care nu avea copii, dar care primea pe „omul lui Dumnezeu” în casa ei, ori de câte ori trecea pe acolo. În una din zile, ea a rugat pe bărbatul ei să facă undeva sus, o odaie specială pentru acest „om al lui Dumnezeu”. Şi el a făcut aşa cum i-a cerut nevasta lui. Acum, de câte ori trecea „omul lui Dumnezeu” prin Sunem, locuia în această odaie de sus care era făcută special pentru el. În una din zile, ştiind că această femeie nu are nici un copil, cu toate că îşi dorea aşa de mult, proorocul îi spune: „La anul pe vremea aceasta, vei ţine în braţe un fiu”. Şi aşa a fost. Cu timpul, copilul a crescut mare. Dar în una din zile, pe când s-a dus la tatăl său care se afla cu secerătorii pe câmp, deodată copilul a început să se vaite de dureri de cap şi a fost trimis acasă cu unul din slujitorii săi şi l-a dat mamei sale, care l-a aşezat pe genunchii ei, unde a şi murit. După aceea, femeia a luat copilul şi l-a aşezat pe patul proorocului, în camera de sus, apoi a plecat ducându-se la „omul lui Dumnezeu”, care se afla pe muntele Carmel. Cum a ajuns, ea i-a povestit proorocului despre moartea copilului. Elisei, „omul lui Dumnezeu” a plecat cu această femeie acasă la ea, şi a înviat pe copilul ei şi l-a dat mamei sale.