FETIŢA DIN CASA LUI NAAMAN (pg12)

Ambii părinţi sunt chemaţi şi trebuie să ia parte la instruirea spirituală a copiilor lor. Dumnezeu doreşte ca adevărata evlavie şi angajare faţă de căile Sale, să fie însuşită, în primul rând, datorită învăţăturii părinţilor şi prin exemplul oferit în casă, şi nu prin transferarea responsabilităţii programelor de educaţie, către alţii, ca şcoală sau Biserică.

Această instruire spirituală, cere din partea copiilor, un „respect faţă de părinţi”, ca o cerinţă a lui Dumnezeu, care spune: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” (Ex.20:12). Dumnezeu dă o importanţă deosebită pentru respectul faţă de părinţi. Apostolul Pavel, preia această cerinţă a lui Dumnezeu, şi spune: „Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este drept. „Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta”, este cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă, „ca să fi fericit şi să trăieşti multă vreme pe pământ” (Ef.6:1-3). Prin această învăţătură, apostolul doreşte să arate că, în mod normal, copiii credincioşilor trebuie să rămână sub supravegherea părinţilor până când ei devin o parte a unei familii unite prin căsătorie.

Copiii trebuie învăţaţi de mici să asculte şi să cinstească pe părinţii lor, fiind crescuţi în disciplina şi învăţătura Domnului Isus. Chiar după căsătorie, copiii trebuie să poarte respect pentru sfatul părinţilor lor, să-I cinstească la bătrâneţe, prin îngrijire şi sprijin financiar, dacă este nevoie. Copiii care cinstesc pe părinţii lor, vor fi binecuvântaţi de Dumnezeu, aici pe pământ şi în veşnicie. Copiii înţelepţi vor asculta de părinţi şi vor cinsti pe părinţii lor.

Scopul instruirii, este de a învăţa pe copii să se teamă de Domnul, de a umbla în toate căile Sale, de a-L iubi şi preţui, şi de a-L sluji din toată inima şi din tot sufletul lor. „Iubirea din inimă”, este o cerinţă a lui Dumnezeu, şi aceasta înseamnă un devotament sincer faţă de Dumnezeu. Dumnezeu caută părtăşia cu cei din poporul Său şi le dă această unică poruncă esenţială, care îi poate ataşa de Sine. Cei care răspund prin iubire, recunoştinţă şi credincioşie faţă de El şi pentru dragostea Sa, vor ajunge să-L cunoască şi să se bucure de El într-o relaţie personală. Ascultarea sinceră faţă de Dumnezeu, este posibilă numai atunci când aceasta izvorăşte din credinţa în Dumnezeu şi din iubirea Lui.

Credinciosul are datoria de a da în mod sârguincios şi perseverent copiilor săi, o educaţie care să-L aibă în centru pe Dumnezeu, fiecare lucru aflându-se în legătură cu Dumnezeu şi căile Sale.

Despre Avraam, Dumnezeu face următoarea mărturisire: „Eu îl cunosc şi ştiu că are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el, să ţină calea Domnului, făcând ce este bine” (Gen.18:19). Când Dumnezeu a chemat pe Avraam, esenţialul în chemarea făcută lui, a fost scopul lui Dumnezeu, potrivit căruia el trebuia să fie un educator spiritual acasă şi să înveţe pe copii săi Calea Domnului. Odată cu această chemare a lui Avraam, Dumnezeu a stabilit ca tatăl să fie responsabil pentru instruirea copiilor săi, de „a ţine Calea Domnului, făcând ce este bine”. Dumnezeu a dorit ca în Israel, copii să ajungă să cunoască cine este El şi să-L accepte ca Dumnezeul lor în credinţă şi ascultare. Dumnezeu a poruncit lui Israel să fie plin de râvnă în preocuparea de a învăţa pe copii cerinţele Sale.

În casa lui Naaman.

Aşa cum am spus la începutul acestei părţi, fetiţa aceasta fiind crescută în frica Domnului, acum în situaţia nouă care s-a ivit în viaţa ei, ea nu părăseşte pe Dumnezeu ei, şi rămâne în noua familie în care a intrat, chiar în situaţia de roabă, ea rămâne totuşi credincioasă Dumnezeului adevărat. Şi Dumnezeu cunoştea pe această fetiţă şi cunoştea şi credincioşia ei faţă de El, de aceea a şi îngăduit ca ea să fie smulsă din mijlocul familiei şi să fie dusă departe, în Siria, la Damasc, şi să ajungă în casa lui Naama. Aici în casa aceasta păgână, ea trebuia să depună o mărturie sinceră despre Dumnezeu ei şi despre proorocul lui Dumnezeu, ca prin ea, să poată cunoaşte şi cei din această familie pe adevăratul Dumnezeu.

Această fetiţă avea câteva calitîăţi esenţiale:

Era o fetiţă sentimentală.

Încă de mică copilă, această fetiţă fusese crescută în familia ei, cu respect şi dragoste de aproapele său. Acum, aflându-se în această familie, ca roabă, ea care cunoştea ce înseamnă ascultarea de Dumnezeu, a învăţat şi ascultarea de oameni. De aceea, ea nu a avut nici o aversiune faţă de cei din această familie, ci le-a arătat numai dragoste şi devotament.  Datorită comportării ei frumoase şi drăgălăşeniei ei, nevasta lui Naaman a luat-o în slujba sa, ca să o ajute în treburile ei personale.

Încet, încet, începe să fie iubită de stăpâna ei, şi nu o mai tratează ca pe o roabă, ci se simte atrasă de caracterul ei plăcut, ca şi de devotamentul ei pe care-l vedea la ea de a căuta ca să fie pe plac în totul, şi între stăpână şi roabă se stabilesc relaţii noi de apropiere şi afinitate.

Datorită acestei apropieri sufleteşti ce s-au stabilit, micuţa fetiţă începe să cunoască unele din amănuntele intime ale familiei lui Naaman. Astfel, ea ajunge să cunoască marea durere a familiei, „boala lui Naaman”, lepra de care el suferea de câtva timp.

Cunoştea pe Elisei.

Fiind o fiică a unei familii din Israel ce se afla în Samaria, încă de mică copilă a auzit despre multe lucrări pe care le-a făcut Elisei. În casa lor, mereu se istorisea câte o nouă lucrare făcută de proorocul Elisei. Tatăl ei, seara, poate că în timp ce mâncau, le povestea ceea ce auzise sau văzuse prin cetate. Aşa că de fiecare dată avea ceva de povestit.

Astfel, în una din seri, le povesteşte despre felul cum Elisei a vindecat apele ce udau Ierihonul; în altă seară le-a povestit despre felul în care, unei femei sărace şi datoare, a înmulţit untdelemnul şi a umplut mai multe vase cu untdelemn, pe care apoi l-a vândut şi a plătit datoria şi i-a mai rămas ca să poată trăi; cu o altă ocazie le-a povestit cum proorocul Elisei a înviat pe fiul unei femei din Sunem; şi apoi alte şi alte întâmplări. Poate că le va fi repetat de mai multe ori, cu diferite ocazii, astfel de întâmplări. Şi aşa, micuţa fetiţă cunoaşte mai bine pe „omul lui Dumnezeu”, Elisei.