FETIŢA DIN CASA LUI NAAMAN (pg5)

După această întâmplare tragică, pentru proorocii lui Baal, şi a celor ce-şi puneau încrederea în ei, proorocul Ilie îi spune lui Ahab: „Scoală-te de mănâncă şi bea; căci se aude vuiet de ploaie” (vers.4).

În timp ce Ahab s-a suit ca să mănânce şi să bea, proorocul Ilie s-a suit pe vârful Carmelului, unde, „plecându-se la pământ, s-a aşezat cu faţa între genunchi”, spunând slujitorului său: „Suie-te şi uită-te spre mare” şi slujitorul se suie, se uită şi nu vede nimic şi spune lui Ilie: „Nu este nimic!” Şi Ilie îi zice de şapte ori: „Du-te iarăşi”. Abia a şaptea oară slujitorul a văzut ceva şi îi zice lui Ilie: „Iată că se ridică ca un mic nor din mare, ca o palmă de om”. Când a auzit aceste cuvinte, Ilie a zis slujitorului său: „Suie-te şi spune lui Ahab: „Înhamă şi pogoară-te, ca să nu te prindă ploaia”. Şi Ahab s-a suit în car şi a plecat la Izreel, în timp ce Ilie, mânat de mâna Domnului, ca să cinstească pe împăratul poporului ales al lui Dumnezeu, şi-a încins mijlocul şi a alergat înaintea lui Ahab până la intrarea în Izreel.

Vestea cu cele petrecute pe Carmel cu preoţii lui Baal, a ajuns la urechile Izabelei, care şi-a pus de gând să omoare pe Ilie, proorocul Domnului, căruia îi trimite această veste printr-un sol.

Cu toate izbânzile pe care le-a avut asupra proorocilor lui Baal şi cu toată credinţa sa, cum şi cu victoriile spirituale pe care le-a avut, Ilie la auzul acestei veşti rele, este cuprins de frică şi încearcă să scape cu fuga, plin de descurajare. Aici se vede că el, totuşi era un om, supus aceloraşi sentimente omeneşti, de această dată nu se mai duce înaintea lui Dumnezeu ca să-L întrebe ce să facă în această împrejurare, ci ascultă de sentimentele sale omeneşti, de slăbiciunile lui.

Deoarece Ilie nu primise nici un cuvânt de la Domnul de a rămâne în Israel, dacă ar fi continuat să stea acasă, aceasta ar fi însemnat să-şi rişte în mod inutil viaţa, căci el nu avea asigurată ocrotirea lui Dumnezeu. De aceea el se îndreaptă către muntele Horeb (Sinai),

Plecarea forţată de împrejurări, a lui Ilie, spre ţinutul lui Iuda şi spre pustie, ne este prezentată ca un exemplu pentru aceia care „din pricina neprihănirii” au fost  obligaţi „să pribegească prin pustie, prin munţi şi prin peşteri ca şi prin crăpăturile pământului” (Evr.11:38).

Despre astfel de oameni care caută ca să trăiască potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, spune Domnul Isus: „Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii” (Mat.5:10). Cei care susţin şi respectă normele lui Dumnezeu, privitoare la adevăr, dreptate şi neprihănire, şi care refuză ca să facă compromisuri cu partea rea a societăţii contemporane lor, sau stilul de viaţă al credincioşilor „căldicei”, nu se vor bucura de popularitate, ci vor fi criticaţi şi respinşi. Astfel, împotrivirea şi prigonirea vor veni de la sine.

Sfinţii credincioşi lui Dumnezeu, care refuză să se conformeze principiilor rele ale lumii, sau să se bucure de plăcerile ei imorale, vor primii dispreţul şi chinul din partea lumii. Creştinul trebuie să se aştepte la adversităţi din partea lumii, şi să se identifice cu Crucea Domnului Isus.

Însuşi Domnul Isus a atenţionat pe ucenicii Săi despre o astfel de situaţie, spunându-le: ”Veţi fi urâţi de toţi, din pricina Numelui Meu; dar cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit” (Mat.10:22). În felul acesta, Domnul Isus leagă mântuirea de suferinţa din pricina Numelui Său. Acest fapt, este un semn dacă suntem mântuiţi; un copil al lui Dumnezeu, mântuit prin jertfa Domnului Isus, va avea de suferit. Dacă nu suferă, nu are parte de nici o prigoană, ar trebui să-şi pună întrebarea: „Sunt eu mântuit?” Aceasta înseamnă că viaţa pe care o duce, nu este potrivită cu cuvintele Domnului Isus, înseamnă că ai lipsuri. Nu care cumva este doar o părere a ta că eşti mântuit? Dacă viaţa ta nu dovedeşte acest fapt al mântuirii, lumea te acceptă în mijlocul ei, că te comporţi ca şi ei, în cele mai multe lucruri, şi „viaţa lui Hristos” nu se manifestă în viaţa ta.

Toţi cei ce cred în Domnul Isus şi L-au primit ca Mântuitor al lor personal, trebuie să se aştepte la necazuri, la suferinţă din partea celorlalţi, chiar a celor mai apropiaţi şi a celor din familie, în timpul vieţii lor pe acest pământ. Suferinţele din pricina Domnului Isus şi a credinţei noastre în El, cum şi a credincioşiei noastre faţă de El şi de Cuvântul Său, este o componentă a credinţei creştine.

Prigonirea, sub orice formă, este inevitabilă pentru cei ce doresc să trăiască o viaţă evlavioasă. Fidelitatea faţă de Dumnezeu şi Domnul Isus, implică o decizie constantă de a nu ne compromite credinţa, sau de a ceda voinţei celor ce ne cheamă a ne conforma lumii şi principiilor ei de viaţă, lepădându-se astfel de adevărul scriptural.

Noi toţi ar trebui să ne întrebăm: „Suntem noi gata să suferim prigoana datorită hotărârii de a trăi o viaţă neprihănită? Nu care cumva lipsa de suferinţă ne indică un semn că nu am apărat ferm neprihănirea pentru care a murit Domnul Isus Hristos?

Ahab este un exemplu tipic al credinciosului care face compromisuri cu lumea. El a luat o nevastă idolatră, contrar poruncii lui Dumnezeu, prin care se cerea ca un  israelit „să nu-şi ia o femeie străină”, şi aceasta l-a dus la idolatrie şi respingerea lui Dumnezeu.

Lumea, este marele adversar al Domnului Isus şi al credincioşilor Săi. Creştinul trebuie să înţeleagă că „lumea” sub toate aspectele ei, se va opune totdeauna lui Dumnezeu şi principiilor Împărăţiei Sale. Lumea este şi va rămâne un vrăjmaş şi prigonitor al credincioşilor, până la sfârşit. Cauza principală a suferinţelor şi a prigonirilor din partea lumii, este aceea că ei, credincioşii, sunt în mod fundamental „diferiţi” – ei „nu sunt din lume” şi „au ieşit din mijlocul lumii”. Deoarece valorile şi normele creştinilor se află în conflict cu căile nelegiuite ale societăţi corupte, ei refuză să facă vreun  compromis cu principiile ei păcătoase, deoarece „gândurile lor sunt îndreptate la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ” (Col.2:2).