FETIŢA DIN CASA LUI NAAMAN (pg3)

Ahab nu luase aminte la poruncile Domnului, s-a abătut de la căile Lui şi s-a dus după dumnezeii străini. De aceea, Dumnezeu trimite pe proorocul Său, Ilie, ca să-l avertizeze. Ahab nu ia seama la mesajul trimis de Dumnezeu, prin Ilie, şi va suferi consecinţele, el şi poporul său. Foametea face ravagii în ţară, apele încep să sece din lipsa ploilor, şi Ilie, potrivit Cuvântului Domnului, se duce mai întâi la pârâul Cherit, la o margine a lui unde este hrănit de corbii trimişi de Domnul, până ce seacă şi acest pârâu. Hrănirea proorocului Ilie de către Dumnezeu, într-un aşa chip miraculos, s-a datorat faptului că el a rămas credincios lui Dumnezeu, în ciuda apostaziei poporului.

Când pârâul Cherit a secat, Dumnezeu îl îndrumă pe Ilie să meargă spre un teritoriu păgân, locuit de închinători ai lui Baal, ca o dovadă şi o mărturie că Baal este neputincios, şi singurul care controlează şi ţine în stăpânirea Sa, este numai Dumnezeul adevărat. De aceea, el este trimis la o văduvă din Sarepta Sidonului, o femei săracă, de pe coasta mării Mediterane, la nord de Tir, care îşi împarte cu Ilie, ultima fărâmitură de pâine.

Trăirea aceste întâmplări, a întărit şi mai mult încrederea lui Ilie în puterea providenţială a lui Dumnezeu.; şi imposibilul a fost realizat. Nevoile şi suferinţa unei văduve sărace, nu a fost fără importanţă înaintea lui Dumnezeu. El a trimis acolo pe proorocul Ilie, ca să întărească credinţa ei şi să-i dea binecuvântări materiale, într-o vreme când ea considera că totul era pierdut, când nu mai avea nici o speranţă. Ascultarea de cuvântul lui Ilie şi credinţa ei în Dumnezeu şi în Cuvântul Său, datorită lui Ilie, a determinat-o să pună certitudinea în locul nesiguranţei, şi a celor văzute în locul celor nevăzute. De aceea, această văduvă care a crezut cele ce i-a spus Ilie, nu numai că a primit de la proorocul Domnului o binecuvântare materială, ci a primit şi o binecuvântare spirituală.

După o bună bucată de timp, mai bine de trei ani de secetă, proorocul Ilie primeşte o nouă însărcinare din partea Domnului, care îi spune: „Du-te şi înfăţişează-te înaintea şui Ahab, ca să dau ploaie pe faţa pământului” (1Împ.18:1)

În acest timp, o foamete mare cuprinsese Samaria şi împrejurimile sale, aşa încât împăratul Ahab şi Obadia, mai marele casei lui, şi-au împărţit caii şi catârii, cum şi ţara, în scopul de a se duce fiecare pe drumul lui, în căutare de izvoare de apă şi păşuni, ca să păstreze viaţa animalelor.

În timp ce Obadia era pe drum în căutare de izvoare şi pâraie cu apă, este întâlnit de proorocul Ilie, care îi spune: „Du-te şi spune stăpânului tău, că a venit Ilie” (1Împ.18:8). După o discuţie controversată între Obadia şi Ilie, acesta îi spune: „Viu este Domnul Oştirilor, al cărui slujitor sunt, că astăzi mă voi înfăţişa înaintea lui Ahab”. Ahab a fost înştiinţat de mesajul lui Ilie, prin Obadia, şi s-a dus înaintea lui Ilie. Când Ahab întâlneşte pe Ilie, îi spune acestuia, cuvinte de acuzare: „Tu eşti acela care nenoroceşte pe Israel?”, la care Ilie îi răspunde direct şi fără menajamente: „Nu eu nenorocesc pe Israel; ci tu, şi casa tatălui tău, fiindcă aţi părăsit poruncile Domnului şi te-ai dus după Baali” (v.18),

Această confruntare curajoasă a lui Ilie cu Ahab şi cu nelegiuirea poporului Israel, a făcut din el un proroc model al lui Israel, şi cea mai calificată persoană pentru a fi un prototip al Domnului Isus. El a fost un adevărat „om al lui Dumnezeu”, unul care vorbea, nu pentru a face plăcere oamenilor, ci ca un rob supus al lui Dumnezeu. Nimeni nu poate fi un adevărat slujitor al lui Dumnezeu, şi să încerce în acelaşi timp să placă oamenilor prin compromiterea adevărului lui Dumnezeu. Apostolul Pavel, ca şi Ilie, a avut o atitudine fermă în această privinţă, şi a considerat că „trebuie să vorbim, ca să plăcem, nu oamenilor, ci lui Dumnezeu care ne cercetează inima” (1Tes.2:4). Adesea avem tendinţa, ca slujitori ai lui Dumnezeu, de a vorbi în aşa fel încât să plăcem oamenilor, adică, de a urmări acceptarea, aprobarea, slava de la alţii, în defavoarea ascultării depline de Dumnezeu şi de a fi „plăcuţi Lui”; chiar dacă aceasta înseamnă nemulţumirea unor oameni. Supunerea unei astfel de ispite, a „plăcea oamenilor”, înseamnă a tolera păcatul şi indiferenţă faţă de îndemnurile Cuvântului lui Dumnezeu.

Şi apostolul Petru şi-a asumat o astfel de răspundere, de a fi plăcut înaintea lui Dumnezeu şi nu a oamenilor. Când se afla înaintea Soboruluii, împreună cu ceilalţi apostoli şi li se cerea ca „să nu mai vorbească în Numele Domnului Isus”. Petru plin de îndrăzneală şi prin puterea Duhului Sfânt, spune întregului Sobor: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni” (Fap.5:29). Această atitudine fermă a înaintaşilor credinţei, trebuie să ne pună pe fiecare dintre noi a ne pune întrebarea: „Este oare avantajos şi sigur, să fi plăcut sau popular pentru oameni?” sau „Ce este drept în faţa lui Dumnezeu?” atunci când suntem puşi în situaţia de a face o alegere între „a fi plăcut înaintea oamenilor” sau „a fi plăcut înaintea lui Dumnezeu”.

Devotamentul neclintit al lui Ilie, faţă de Dumnezeu şi legământul Său, îl prezintă pentru totdeauna ca un exemplu al credinţei, curajului şi al credincioşiei faţă de Dumnezeu, în confruntarea cu intensa opoziţie şi persecuţie, cum şi o pildă de stăruinţă fidelă în împotrivirea faţă de religia falsă şi de proorocii mincinoşi.

Ilie cere lui Ahab să strângă tot poporul Israel pe muntele Carmel, cum şi pe cei 450 de prooroci ai lui Baal şi 450 de prooroci ai Astarteii. Ahab nu se împotriveşte şi face cum i-a cerut Ilie.

Când tot poporul a fost adunat pe mutele Carmel, Ilie, proorocul Domnului, a somat poporul ca să facă o alegere definitivă între slujirea lui Dumnezeu şi urmarea lui Baal, spunându-le: „Până când vreţi să şchiopătaţi de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după El; iar dacă este Baal, mergeţi după Baal” (1Împ.18:21)..

Poporul Israel avea o inimă împietrită, care încerca să slujească la doi stăpâni; ei credeau că pot să se închine în acelaşi timp la două zeităţi. Foarte curând, atraşi de zeităţile păgâne ale popoarelor din jurul lor, L-au uitat pe adevăratul Dumnezeu, care cerea ca numai Lui să I se închine şi să-I aducă cinste. În mai multe rânduri, Dumnezeu le vorbise şi le spusese: „Eu sunt singurul Dumnezeu şi nu este altul în afară de Mine”. El trebuia să fie singurul pe care poporul Israel trebuia să-L iubească şi de care să asculte. Ascultarea sinceră de Dumnezeu, este posibilă numai atunci când ea izvorăşte dintr-o inimă plină de credinţa în Dumnezeu şi din iubirea Lui. Lor li se poruncise ca să menţină relaţia lor cu Dumnezeu, prin iubire şi ascultare de glasul Său.