FATA DIN CASĂ
Introducere.
În urmă cu câtva timp, am recitit pasajul din Sfintele Scripturi în care este descrisă întâmplarea cu Naaman Sirianul, şi m-a cucerit felul cum a reacţionat fetiţa evreică care era roabă în casa lui Naaman, şi era în slujba nevestei acestuia.
În una din nopţile care au urmat după citirea acestui text, după ce m-am culcat şu primul somn m-a cucerit, după un timp m-am trezit şi numai ciocănelul pendulei mi-a arătat că era abia ora 2.00 după miezul nopţii. Gândurile au năpădit în mintea mea şi s-au îndreptat către „fetiţa din casa lui Naaman”. Aceasta m-a făcut să mă apuc a scrie ceva care să ilustreze acţiunea benefică a acestei fetiţe, sub titlul „Fetiţa din casa lui Naaman”. Şi iată că aşezat la masa de scris, cu creionul în mână şi hârtia de scris pe masă. Creionul începe să-şi facă datoria aşternând cu nerăbdare mulţimea de gânduri ce năvăleau în mintea mea.
FETIŢA DIN CASA LUI NAAMAN
Înainte de a intra în contextul acestui subiect al lucrării mele, aş dori să fac câteva descrieri, pe scurt, a Samariei şi să facem cunoştinţă cu proorocul Ilie şi cu Elisei, pentru a cunoaşte importanţa acestor personalităţi care au influenţat mult desfăşurarea istoriei poporului ales al lui Dumnezeu, poporul Israel.
Înainte de a desfăşura fiecare etapă din acest eveniment, descris în acest capitol 5 al cărţii 2Împăraţi, vom încerca în aşa fel ca fiecare persoană şi fiecare etapă a evenimentului să fie tratată din punct de vedere biblic, pentru a putea vedea felul de a lucra al lui Dumnezeu, pentru a-I descoperi Măreţia şi Suveranitatea Sa.
SAMARIA
Samaria îşi găseşte originea în veacurile trecute ce s-au scurs în urmă cu multe mii de ani, când un grup de păstori nomazi, ce în umblarea lor cu turmele, căutând locuri cu iarbă proaspătă şi grasă, pentru a-şi hrăni turmele lor de oi şi vite, au găsit pe colinele unui munte ce era în stăpânirea lui Şemer, ceea ce căutau ei de mai multă vreme. Aceasta le-a umplut inimile de bucurie.
După ce şi-au organizat locurile de popas, gândurile păstorilor se îndreaptă către o decizie de a se stabili aici, mai ales dacă condiţiile climaterice le asigura o stabilitate pe o durată mai lungă. Aşteptările lor au fost încununate de succes, şi iată-i că se hotărăsc să se stabilească aici cu familiile lor şi cu turmele pe care le aveau. Şi nu a fost doar o simplă hotărâre, ci au trecut la fapte măreţe. Dacă până acum corturile le asigurau condiţiile de existenţă nomadă şi confortul minim, acum ei încep să-şi construiască case stabile, cu acareturile necesare pentru turmele lor. Cum lemnul era aproape şi din belşug, ei încep să-şi cioplească lemnele, pregătindu-le pentru viitoarele lor case. Şi încet, una câte una, casele se înalţă şi formează un grup de case cu multe acareturi, de îţi este mai mare dragul să le priveşti şi să stai în ele.
Cum locul unde se aşezaseră aceşti păstori cu familiile lor şi cu turmele, era în apropierea drumului împărătesc pe care călătoreau caravanele ce transportau tot felul de lucruri din India şi orientul îndepărtat către Egipt, s-au găsit mai mulţi care să se stabilească aici şi să creeze locuri de popas pentru aceste caravane ce transportau mătăsuri, mirodenii, obiecte de aur şi din fildeş şi pietre scumpe. Aici, ei se puteau aproviziona cu alimentele necesare în călătoria lor.
Pe tot timpul vieţii împăratului Solomon, a fost pace între Israel şi teritoriile învecinate şi în special cu Siria. După moartea lui Solomon, împărăţia lui Israel s-a scindat în două împărăţii: în partea de nord, împărăţia lui Israel, care cuprindea zece seminţii, şi care avea drept capitală, mai întâi la Sihem, apoi pentru un timp la Tirţa şi mai târziu la Samaria; în partea de sud, împărăţia lui Iuda, care cuprindea două seminţii şi avea drept capitală Ierusalimul.
Dezbinarea împărăţiei lui Israel, după moartea lui Solomon, a dus la discordie între împărăţia lui Israel şi Siria, care se afla în partea de nord şi făcea graniţă cu ea. Însuşi împăraţii care au urmat lui Solomon, au fost necredincioşi lui Dumnezeu, şi astfel El a îngăduit să fie smeriţi, prin năvălirile sirienilor, multă vreme. Astfel, sirienii dându-şi seama că împăraţii lui Israel sunt conducători slabi şi doar dornici de putere, fără a poseda înţelepciunea necesară ca conducători, cum şi faptul că nu mai slujeau adevăratului Dumnezeu al lui Israel, găseau mereu prilejuri de discordie şi invadau mereu Samaria, năvălind teritoriile Samariei, făcând mari jafuri.
În timpul domniei lui Omri, împăratul lui Israel, acesta trecând şi văzând colina aceasta a lui Şemer, i-a plăcut şi în mintea lui imediat s-a născut dorinţa să zidească aici o cetate care să fie şi capitala împărăţiei sale. A cumpărat de la Şemer această colină cu doi talanţi de argint, a întărit-o zidind o cetate căreia i-a pus numele „Samaria”, după numele lui Şemer, fostul stăpân al colinei, şi a mutat capitala împărăţiei sale, aici la Samaria.
Pornind de la numele vechiului proprietar al acestei coline, împăratul Omri a numit această cetate „Samaria”, care înseamnă „Post de pază”. În partea de Sud-Vest se afla un turn de pază. Fiind aşezată pe o colină, ce uneori era denumită „muntele Samariei”, această capitală domina o vale foarte fertilă. Datorită poziţiei sale strategice, această cetate a rămas capitala celor zece seminţii ale lui Israel până la deportarea lor în Asiria. Împăraţii care au urmat lui Omri, şi-au stabilit şi ei capitala tot la Samaria, unde au şi fost înmormântaţi.
La puţin timp după ce a fost zidită cetatea Samariei, a izbucnit războiul între Ben-Hadad, împăratul Siriei şi Omri, în urma căruia Ben-Hadad obţine câteva uliţe în Samaria, pentru a se instala negustorii sirieni.
După moartea lui Omri, a urmat la tronul împărăţiei, Ahab, fiul şi succesorul lui. El s-a căsătorit cu Izabela, fiica lui Etbaal, regele sidoniţilor, care a fost şi preot al Astarteii (1Împ.3:31).
Filed under: privestensus | Leave a comment »
Daniel Olteanu 