CAPITOLUL 10
NU MAI EXISTĂ NICI O ALTĂ CALE?
De curând, un absolvent al Universităţii Statului Texas mi s-a adresat cu întrebarea: “De ce este Isus singura cale spre o relaţie cu Dumnezeu?” Cu puţin înainte, în cuvântarea mea, arătasem că Isus a pretins a fi singura cale spre Dumnezeu, că mărturiile Scripturii şi ale apostolilor sunt vrednice de crezare, şi că există suficiente dovezi care să susţină credinţa în Isus Cristos ca Mântuitor şi Domn. Şi totuşi, întrebarea lui suna: “De ce Isus? Nu mai există nici o altă cale spre o relaţie cu Dumnezeu? Cum stau lucrurile cu Buda sau cu Mahomed? Nu este de ajuns să trăieşti o viaţă morală? Dacă Dumnezeu este atât de iubitor, atunci El va trebui să-i accepte pe toţi oamenii aşa cum sunt”.
Un om de afaceri îmi spunea: „Într-adevăr, mi-aţi dovedit că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu; dar nu mai există şi alte căi spre o relaţie personală cu Dumnezeu, în afară de Isus?”
Comentariile de mai sus exprimă felul de gândire al multor oameni din zilele noastre cu privire la întrebarea: De ce este nevoie să ne încredem în Isus ca Salvator şi Domn pentru a avea o relaţie personală cu Dumnezeu şi a experimenta iertarea păcatelor? I-am răspuns acestui tânăr, spunându-i că foarte mulţi oameni nu înţeleg natura lui Dumnezeu. De obicei întrebarea lor este: “Cum poate un Dumnezeu iubitor să îngăduie ca un om păcătos să meargă în iad?” Dar eu aş întreba mai degrabă: “Cum ar putea un Dumnezeu drept, sfânt şi neprihănit, să permită unui păcătos să stea în prezenţa Sa?” O falsă înţelegere a naturii şi caracterului lui Dumnezeu a fost cauza care a determinat apariţia atât de multor probleme teologice şi etice. Cei mai mulţi dintre oameni cred că Dumnezeu este un Dumnezeu iubitor, şi se opresc la acest punct. Dumnezeu nu este însă numai un Dumnezeu al dragostei, ci El este în acelaşi timp neprihănit, drept şi sfânt.
Noi îl cunoaştem pe Dumnezeu prin intermediul atributelor Lui. Un atribut nu este o parte din Dumnezeu. Obişnuiam şi eu să gândesc că dacă aş lua toate atributele lui Dumnezeu – sfinţenie, dragoste, dreptate, neprihănire – şi le-aş aduna la un loc, suma lor ar fi egală cu Dumnezeu. Ei bine, lucrurile nu stau tocmai aşa. Un atribut nu este o parte din Dumnezeu, ci un adevăr în legătură cu El. De exemplu, când spunem că Dumnezeu este dragoste, prin aceasta nu înţelegem că o parte din Dumnezeu este dragoste, ci că dragostea este o caracteristică a lui Dumnezeu. Când Dumnezeu iubeşte, El nu face altceva decât să fie El însuşi.
Există o problemă care s-a dezvoltat ca rezultat al căderii omului în păcat. În eternitate, Dumnezeu a hotărât să-l creeze pe om. Eu cred, conform Scripturii, că Dumnezeu l-a creat pe om cu scopul de a-şi împărtăşi cu el dragostea şi slava. Dar când Adam şi Eva s-au răzvrătit şi au pornit pe drumul lor propriu, păcatul a intrat în rasa umană. La acel punct, oamenii au devenit păcătoşi, sau despărtiţi de Dumnezeu.
Dilema în care se afla Dumnezeu era că El îl crease pe om cu scopul de a-şi împărtăşi slava cu el, şi acum acesta nesocotise sfatul şi porunca Lui, alegând să păcătuiască. În dragostea Lui, Dumnezeu a căutat o cale de salvare. Dar fiindcă El nu este numai un Dumnezeu al dragostei, ci şi un Dumnezeu sfânt, drept şi neprihănit, natura Lui însuşi îl determina să-l pedepsească pe păcătos. Biblia ne spune că “plata păcatului este moartea”. Am putea spune deci că Dumnezeu se afla într-o dilemă.
În sânul dumnezeirii – Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – s-a luat o decizie. Isus, Fiul lui Dumnezeu, avea să ia trup de om. El avea să devină Dumnezeul-Om. Acest lucru este descris în primul capitol din Evanghelia lui Ioan, unde ni se spune: “Cuvântul a devenit trup şi a locuit printre noi”. De asemenea, în Filipeni 2, Pavel scrie că Cristos Isus S-a dezbrăcat de Sine Însuşi şi a luat chip de om.
Isus a fost Dumnezeul-Om. El a fost în acelaşi timp 100% om şi 100% Dumnezeu. De bună voie, El a trăit o viaţă fără păcat, ascultând pe deplin de voia Tatălui Său. Declaraţia Scripturii cum că “plata păcatului este moartea” nu i s-a aplicat lui Cristos. Fiind nu numai un om mărginit, ci şi Dumnezeu infinit, El a avut capacitatea infinită de a lua asupra Sa păcatele întregii omeniri. În urmă cu aproape 2000 de ani, când a murit pe cruce, Dumnezeul sfânt, drept şi neprihănit Şi-a turnat toată mânia asupra Fiului Său. Când Isus a strigat: “S-a sfârşit!”, natura neprihănită a lui Dumnezeu a fost deplin satisfăcută. Se poate spune că din acel moment Dumnezeu era din nou “liber” să trateze omenirea cu dragoste, fără a mai fi nevoit să-l distrugă pe păcătos, deoarece prin moartea lui Isus pe cruce, natura Lui neprihănită a fost deplin satisfăcută.
Adeseori îi întreb pe oamenii cu care stau de vorbă: “Pentru cine a murit Isus?” Şi ei îmi răspund: “Pentru mine” sau “pentru întreaga lume”. Apoi eu continui: “Şi pentru cine încă?” şi ei îmi răspund: “Nu ştiu” l-a care eu le spun: “El a murit şi pentru Dumnezeu Tatăl”. Vedeţi deci cum se pune problema? Cristos nu a murit numai pentru noi, ci şi pentru Tatăl. Acest lucru este descris în Romani 3:25, unde Pavel vorbeşte despre jertfa de ispăşire. În esenţă, această jertfă de ispăşire însemnează satisfacerea unei cerinţe. Când a murit pe cruce, Isus a murit nu numai pentru noi, ci şi pentru a satisface cerinţele sfinţeniei şi dreptăţii caracteristice naturii lui Dumnezeu.
Un incident petrecut cu câţiva ani în urmă în California mi-a lămurit ceea ce a făcut Isus pe cruce pentru a rezolva problema pe care Dumnezeu o avea în ce priveşte omenirea păcătoasă. O tânără fusese reţinută de poliţie pentru depăşirea vitezei legale de circulaţie. A fost adusă în faţa judecătorului şi i s-a aplicat o amendă. Judecătorul a citit acuzaţia şi a întrebat-o: “Eşti sau nu eşti vinovată?” Tânăra a răspuns: “Sunt vinovată”. Judecătorul a pronunţat sentinţa. O amendă de 100 de dolari sau 10 zile de arest. Atunci s-a întâmplat un lucru nemaipomenit în analele judiciare: judecătorul s-a ridicat, şi-a scos roba, a înaintat în faţa curţii, şi-a scos portofelul din buzunar şi a plătit amenda. Care este explicaţia? Judecătorul era tatăl fetei. El îşi iubea fiica, dar în acelaşi timp era judecător. Fiica lui încălcase legea, şi el nu putea să-i spună pur şi simplu: “Pentru că te iubesc, te iert. Poţi pleca”. Dacă ar fi procedat astfel, el ar fi fost un judecător nedrept. El trebuia să respecte legea. Dar fiindcă îşi iubea fiica, dragostea lui faţă de ea l-a făcut să-şi scoată roba de judecător, să vină şi să o reprezinte în calitate de tată, plătindu-i datoria.
Ilustraţia descrie într-o oarecare măsură ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi în Isus Cristos. Noi am păcătuit. Biblia spune: “Plata păcatului este moartea”. Oricât de mult ne-ar fi iubit, Dumnezeu trebuia să rostească sentinţa de MOARTE, fiind un Dumnezeu drept. Şi totuşi, deoarece ne-a iubit atât de mult, El a fost gata să se coboare de pe tronul Lui, luând trup de om în Isus Cristos şi să plătească preţul răscumpărării noastre, care a însemnat moartea Fiului Său pe cruce.
La acest punct, mulţi oameni pun întrebarea: “De ce nu ne-a iertat El pur şi simplu?” Un director al unei mari întreprinderi mi-a spus odată: “Angajaţii mei produc adesea stricăciuni şi eu le trec cu vederea. Vreţi să spuneţi că Dumnezeu n-ar putea face la fel?” Oamenii uită însă faptul că oriunde există iertare, este şi un preţ de plătit. De exemplu, să spunem că fiica mea sparge o lampă din casă. Eu sunt un tată iubitor şi iertător, aşa încât o iau pe genunchi, o îmbrăţişez, şi-i spun: “Nu mai plânge, draga mea. Tata te iubeşte şi te iartă”. Acum, de obicei oamenii cu care stau de vorbă vor spune: “Ei bine, aşa trebuia să facă şi Dumnezeu”. Să nu uităm însă că lampa spartă trebuie înlocuită. Cine plăteşte lampa nouă? Ei bine, eu. Există întotdeauna un preţ al iertării. De pildă, dacă cineva te insultă în public şi tu îi spui apoi cu înţelegere: “Te-am iertat”, cine suportă preţul insultei?
Aceasta este ceea ce a făcut şi Dumnezeu. El i-a spus omului: “Eşti iertat”. Dar a plătit El însuşi preţul acestei iertări prin moartea Sa pe cruce.
Filed under: privestensus | 2 Comments »
Daniel Olteanu 