Mai mult decât un simplu tâmplar de Josh McDowell (continuare)

CAPITOLUL 7

Al AUZIT CE S-A PETRECUT CU SAUL?

Jack, un prieten al meu care a susţinut prelegeri în faţa a nenumăraţi studenţi, a fost surprins, ajungând într-o zi la o universitate şi descoperind că studenţii programaseră pentru acea seară o discuţie publică între el şi “ateistul universităţii”. Oponentul lui era un profesor de filozofie foarte elocvent, care era extrem de antagonist faţă de creştinism. Jack urma să vorbească primul. El a prezentat diferite dovezi ale învierii lui Isus, istoria convertirii apostolului Pavel şi apoi mărturia lui personală cu privire la felul în care Cristos îi transformase propria viaţă, pe vremea când era student la universitate.

Când i-a venit rândul să vorbească, profesorul era foarte agitat; şi pentru că nu putea să contrazică dovezile învierii sau ale mărturiei personale a lui Jack, el s-a oprit asupra subiectului convertirii radicale a apostolului Pavel la creştinism. El a folosit argumentul că “adesea, oamenii pot fi atât de implicaţi din punct de vedere psihologic în ideea pe care încearcă s-o combată, încât, până la urmă ajung s-o îmbrăţişeze”. La care Jack a zâmbit, spunând: „În acest caz va trebui să fiţi foarte atent, domnule; se pare că aveţi toate şansele să deveniţi creştin”.

Convertirea lui Saul din Tars, poate cel mai înverşunat adversar al creştinismului, a fost una din cele mai influente mărturii în favoarea acestuia. Saul era un evreu bigot, un conducător religios. Fiind născut în Tars, el a avut oportunitatea de a fi expus la cele mai avansate învăţături ale zilelor lui. Tarsul era un oraş universitar, renumit prin cultura lui şi prin filozofii lui stoici. Strabo, geograful grec, laudă Tarsul pentru faptul de a fi fost un centru de educaţie şi filozofie.

Saul, la fel ca şi tatăl său, a avut înaltul privilegiu de a poseda cetăţenia romană. El pare a fi fost un bun cunoscător al culturii şi filozofiei elene. Stăpânea bine limba greacă şi dispunea de îndemânare dialectică, îl găsim chiar citând din poeţi sau filozofi mai puţini cunoscuţi (Faptele Apostolilor 17:28): “Căci în El avem mişcarea şi fiinţa [Epimenides], aşa cum au zis şi unii din poeţii voştri: ‘Suntem din neamul Lui…’ [Aratus, Cleanthes]”;

1 Corinteni 15:33 – “Nu vă înşelaţi: ‘Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune’ [Menander]”;

Tit 1:12 – “Unul din ei, chiar prooroc al lor, a zis: ‘Cretanii sunt totdeauna nişte mincinoşi, nişte fiare rele, nişte pântece leneşe’ [Epimenides]”.

Pavel primise o educaţie iudaică, sub cele mai stricte doctrine ale fariseilor. Pe la vârsta de 14 ani, el a fost trimis să studieze la picioarele lui Gamaliel, unul din cei mai mari rabini ai timpului, nepotul lui Hillel. Pavel a afirmat că el nu era numai un fariseu ci şi un fiu de fariseu (Faptele Apostolilor 23:6). El se putea lăuda: “Şi cum eram mai înaintat în religiunea iudeilor decât mulţi din neamul meu de o vârstă cu mine, eram însufleţit de o râvnă nespus de mare pentru datinile strămoşeşti” (Galateni 1:14).

Pentru a putea înţelege convertirea lui, este nevoie să vedem ce l-a determinat pe Pavel să fie un oponent atât de vehement al creştinismului: motivul era devotamentul lui faţă de legea mozaică -devotament care stimula împotrivirea lui feroce faţă de Cristos şi Biserica Sa.

“Insulta pe care Pavel o găsea în mesajul creştin – aşa cum scrie Jacques Dupont – nu consta în pretenţia că Isus ar fi fost Mesia, ci… în rolul lui de Mântuitor, care ştirbea autoritatea Legii ca mijloc unic de salvare… (Pavel a fost) atât de ostil credinţei creştine datorită vehemenţei cu care se ataşase de lege ca singurul mijloc de salvare”.

Enciclopedia Britanică afirmă că noua sectă a iudaismului, ai cărei adepţi îşi spuneau creştini, lovea în esenţa concepţiei iudaice a lui Saul şi a învăţăturilor rabinice. Exterminarea acestei secte a devenit pasiunea lui Saul (Galateni 1:13). Astfel, Saul şi-a început persecuţia sângeroasă împotriva “sectei nazarinenilor” (Faptele Apostolilor 26:9-11). Literalmente, el “făcea prăpăd în Biserică” (Faptele Apostolilor 8:3). El a pornit spre Damasc, dispunând de documente care îl autorizau să pună mâna pe urmaşii lui Isus şi să-i aducă la Ierusalim pentru a fi judecaţi.

“Saul sufla încă ameninţarea şi uciderea împotriva ucenicilor Domnului. S-a dus la marele preot şi i-a cerut scrisori către sinagogile din Damasc, ca, dacă va găsi pe unii umblând pe calea credinţei, atât bărbaţi cât şi femei, să-i aducă legaţi la Ierusalim. Pe drum, când s-a apropiat de Damasc, deodată a strălucit o lumină din cer în jurul lui. El a căzut la pământ, şi a auzit un glas care-i zicea: ‘Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?’ ‘Cine eşti Tu, Doamne?’ a răspuns el. Şi Domnul a zis: ‘Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti. Ţi-ar fi greu să arunci înapoi cu piciorul într-un ţepuş.’ Tremurând şi plin de frică, el a zis: ‘Doamne, ce vrei să fac?’ ‘Scoală-te, i-a zis Domnul, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci.’ Oamenii care-l însoţeau au rămas încremeniţi; auzeau în adevăr glasul, dar nu vedeau pe nimeni. Saul s-a sculat de la pământ şi măcar că ochii îi erau deschişi, nu vedea nimic. L-au luat de mâini şi l-au dus în Damasc. Trei zile n-a văzut, n-a mâncat şi nici n-a băut nimic. În Damasc era un ucenic numit Anania. Domnul i-a zis într-o vedenie: ‘Anania!’ ‘Iată-mă, Doamne!’ a răspuns el; şi Domnul i-a zis: ‘Scoală-te, du-te pe uliţa care se cheamă “dreaptă” şi caută în casa lui Iuda pe unul zis Saul, un om din Tars. Căci iată, el se roagă. Şi a văzut în vedenie pe un om numit Anania intrând la el şi punându-şi mâinile peste el ca să-şi capete iarăşi vederea’” (Faptele Apostolilor 9:1-12).

Din această relatare putem înţelege de ce se fereau creştinii de Saul. “Anania a răspuns: ‘Doamne, am auzit de la mulţi despre toate relele pe care le-a făcut acest om sfinţilor Tăi în Ierusalim; ba şi aici are puteri din partea preoţilor celor mai de seamă ca să lege pe toţi care cheamă Numele Tău.’ Dar Domnul i-a zis: ‘Du-te, căci el este un vas pe care l-am ales, ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel, şi îi voi arăta tot ce va trebui să sufere pentru Numele Meu.’ Anania a plecat, şi după ce a intrat în casă, a pus mâinile peste Saul şi a zis: ‘Domnul Isus, care ţi s-a arătat pe drumul pe care veneai, m-a trimis ca să-ţi capeţi vederea şi să te umpli cu Duhul Sfânt.’ Chiar în clipa aceea au căzut de pe ochii lui un fel de solzi; şi el şi-a căpătat iarăşi vederea. Apoi s-a sculat şi a fost botezat. După ce a mâncat, a prins puteri” (Faptele Apostolilor 9:13-19). Mai târziu, Pavel scria: “N-am văzut eu pe Isus, Domnul nostru?” (1 Corinteni 9:1). El a comparat experienţa lui cu arătările lui Cristos de după înviere în faţa apostolilor. “După ei toţi… mi s-a arătat şi mie” (1 Corinteni 15:8).

Pavel nu numai că L-a văzut pe Isus, dar arătarea aceasta s-a produs într-un mod irezistibil. Astfel, pentru el, vestirea Evangheliei nu era opţională, ci o necesitate. “Dacă vestesc Evanghelia, nu este pentru mine o pricină de laudă, căci trebuie s-o vestesc; şi vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia”. (1 Corinteni 9:16).

Observaţi că întâlnirea lui Pavel cu Isus şi convertirea care i-a urmat au fost foarte subite şi neaşteptate. “Deodată a strălucit o lumină din cer în jurul lui” (Faptele Apostolilor 22:6). Pavel n-avea nici o idee cine putea fi persoana strălucită care-i vorbea. Vestea că acesta era Isus din Nazaret l-a făcut să se cutremure plin de uimire.

Nu cunoaştem toate detaliile cronologice şi psihologice în legătură cu cele întâmplate pe drumul Damascului, dar următorul lucru îl ştim cu certitudine: această întâlnire a afectat viaţa lui Saul pe toate planurile.

Mai întâi, caracterul lui Pavel a fost transformat în mod drastic. Enciclopedia Britanică îl descrie pe Pavel înainte de convertire, ca intolerant, crud, persecutor, un religios bigot – mândru şi plin de temperament. După convertire, el ne apare răbdător, blând, înţelegător, dornic de a se sacrifica pentru alţii. Kenneth Scott Latourette spune: “Totuşi, ceea ce a influenţat viaţa lui Pavel şi a ridicat acest temperament aproape nevrotic din obscuritate, transformându-l într-o influenţă durabilă, a fost experienţa lui religioasă profundă şi revoluţionară”.

În al doilea rând, atitudinea lui Pavel faţă de urmaşii lui Isus s-a schimbat în mod radical. “De câteva zile era împreună cu ucenicii din Damasc” (Faptele Apostolilor 9:19). El a primit de la aceştia “mâna dreaptă de însoţire”.

În al treilea rând, mesajul lui Pavel s-a transformat. Cu toate că a continuat să-şi iubească moştenirea naţională iudaică, dintr-un persecutor, el a devenit un propovăduitor al credinţei creştine. “Şi îndată a început să propovăduiască în sinagogi că Isus este Fiul lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 9:20). Convingerile intelectuale ale lui Pavel s-au schimbat. Experienţa lui l-a determinat să recunoască faptul că Isus era Mesia, fapt ce se afla în direct conflict cu ideile mesianice ale fariseilor. Concepţia lui nouă cu privire la Cristos a însemnat o revoluţie totală în gândirea lui. Jacques Dupont observă că după ce Pavel “negase cu pasiune faptul că răstignitul ar fi fost Mesia, el ajunge să accepte că Isus a fost într-adevăr Mesia, şi ca urmare, să-şi reformuleze întreaga concepţie mesianică”.

De asemenea, el a ajuns acum să înţeleagă că moartea lui Cristos pe cruce, care păruse a fi fost un blestem al lui Dumnezeu şi un sfârşit deplorabil al vieţii Acestuia, a însemnat de fapt “Dumnezeu în Cristos, împăcând lumea cu Sine”. Pavel a ajuns la înţelegerea faptului că prin răstignire, Cristos s-a făcut blestem pentru noi (Galateni 3:13) şi că El a fost “făcut păcat pentru noi” (2 Corinteni 5:21). În loc de a fi fost o înfrângere, moartea lui Cristos a însemnat o mare victorie, încoronată fiind de înviere. Crucea a încetat să mai fie pentru el “o piatră de poticnire”, devenind esenţa răscumpărării mesianice a lui Dumnezeu. Propovăduirea misionară a lui Pavel poate fi rezumată la “explicarea şi dovedirea faptului că Cristos a trebuit să sufere şi să învieze din morţi: ‘…acest Isus, pe care-L propovăduim noi, este Cristosul’ – spunea el (Faptele Apostolilor 17:3).

În al patrulea rând, misiunea lui Pavel s-a transformat. Din unul care ura neamurile, el a devenit un “apostol al neamurilor”. El a fost transformat dintr-un evreu fanatic într-un evanghelist al neamurilor. Ca fariseu evreu, Pavel îi privea de sus pe toţi cei proveniţi dintre neamuri, ca fiinţe inferioare poporului ales al lui Dumnezeu. Experienţa de pe drumul Damascului l-a transformat într-un apostol dedicat, a cărui misiune de o viaţă a fost îndreptată spre mântuirea neamurilor. Pavel a văzut în Cristosul care i se arătase, pe Mântuitorul întregii omeniri. El s-a transformat dintr-un fariseu ortodox, a cărui misiune fusese aceea de a păzi cu stricteţe legea iudaică, într-un propovăduitor al învăţăturii acelei noi secte radicale numită creştinism, căreia i se opusese cu atâta violentă. Schimbarea produsă în el a fost de aşa natură, încât “toţi cei ce-l ascultau rămâneau uimiţi şi ziceau: ‘Nu este el acela care făcea prăpăd în Ierusalim printre cei ce chemau Numele acesta? Şi n-a venit el aici ca să-i ducă legaţi înaintea preoţilor celor mai de seamă?’” (Faptele Apostolilor 9:21).

Istoricul Philip Schaff declară: “Convertirea lui Pavel marchează nu numai punctul de cotitură în istoria vieţii lui proprii, dar şi începutul unei noi etape în istoria Bisericii Primare, şi ca urmare în istoria omenirii. Acesta a fost cel mai important eveniment care s-a petrecut de la Rusalii încoace, asigurând victoria universală a creştinismului”.

În timp ce serveam masa la cantina universităţii din Houston, am intrat în vorbă cu un student care stătea lângă mine. El a făcut afirmaţia că nu existau nici un fel de dovezi istorice în favoarea creştinismului şi a învierii lui Cristos, El studia istoria şi am observat printre cărţile pe care le avea cu el un manual de istorie romană. Acel manual conţinea un capitol cu privire la apostolul Pavel şi la creştinismul timpuriu. După ce l-a citit, el a găsit interesant faptul că paragrafele respective începeau prin descrierea vieţii lui Saul din Tars şi se sfârşeau cu o descriere a vieţii apostolului Pavel. În penultimul paragraf, manualul făcea observaţia că nu se putea şti cu precizie ce anume se petrecuse în viaţa lui între timp. După ce am deschis Biblia la cartea Faptele Apostolilor şi i-am descris întâlnirea lui Saul cu Cristos cel înviat, acest student a ajuns să vadă că acea întâlnire neaşteptată era explicaţia cea mai logică pentru schimbarea petrecută în viaţa lui Pavel. Mai târziu, ei însuşi şi-a pus încrederea în Isus Cristos ca Mântuitor.

Elias Andrews comentează: “Mulţi au găsit în această transformare radicală a “fariseului fariseilor” dovada cea mai convingătoare a adevărului şi a puterii religiei la care el s-a convertit, cât şi ultimul cuvânt cu privire la locul şi rolul persoanei lui Isus Cristos în istorie”. Archibald MacBride, profesor la Universitatea din Aberdeen, scrie cu privire la Pavel: “Pe lângă realizările lui… realizările lui Alexandru şi ale lui Napoleon pălesc în semnificaţie”. Clement spune că Pavel “s-a aflat în lanţuri de şapte ori, a predicat Evanghelia în Răsărit şi-n Apus şi a murit ca martir, din ordinul domnitorilor”.

Pavel afirmă în mod repetat că Isus cel înviat a fost Cei care i-a transformat viaţa. El a fost atât de convins de adevărul învierii lui Cristos din morţi, încât a fost în stare să moară moarte de martir pentru această credinţă.

Doi profesori de la Oxford, Gilbert West şi Lordul Lyttleton, au fost porniţi să distrugă bazele credinţei creştine. West şi-a propus să dovedeas­că falsitatea învierii, iar Lyttleton urma să arate că Saul din Tars nu s-a convertit niciodată la creştinism. Amândoi aceşti oameni au ajuns la concluzii cu totul opuse şi au devenit apoi urmaşi devotaţi ai lui Cristos. Lordul Lyttleton scria: “Studiul convertirii şi al apostoliei Sfântului Pavel este în sine un argument suficient pentru a dovedi faptul că creştinismul se întemeiază pe revelaţie divină”. El trage concluzia că dacă cei 25 de ani de suferinţe în slujba lui Cristos ai lui Pavel au fost o realitate, atunci convertirea acestuia a fost un adevăr. Căci tot ceea ce el a făcut, a început cu acea transformare neaşteptată. Şi dacă convertirea lui a fost o realitate, Isus Cristos a înviat din morţi, căci tot ceea ce Pavel a fost şi a făcut, el a atribuit întâlnirii lui cu Cristos cel înviat.