Doi sculptori

După ce, înainte de culcare, am citit tot felul de povestioare vechi, am visat ceva extraordinar azi-noapte. Eram într-o încăpere și priveam doi sculptori. Lutul folosit de ei era făcut nu din pământ și apă, ci din sufletul și mintea unui copil. Felul în care modelau era diferit, uneltele erau diferite, însă mișcările lor se armonizau și se susțineau una pe cealaltă. Un sculptor era profesor – avea ca unelte cele mai frumoase cărți, arta, cunoașterea, frumosul, binele, adevărul, dar și multă pasiune și dragoste. Celălalt sculptor era părinte, iar uneltele sale erau sprijinul necondiționat, implicarea și inima răbdătoare, plină de dragoste. Zi după zi profesorul punea învățăminte și emoții frumoase cu mișcări sigure, în timp ce părintele muncea și el în apropiere, șlefuia, netezea și întărea. Când au terminat au fost atât de mândri de opera lor, încât le-au fost prea sărace cuvintele și lacrimile au venit să le-ajute. Amândoi, profesor și părinte și-au dat seama că ar fi eșuat, dacă fiecare dintre ei ar fi lucrat singur.