RASTIGNIRE

“Ah, Christoase cine sa Te poata intelege? Tu-i iubesti pe cei ce te rastignesc si-i rastignesti pe cei ce te iubesc!”

Karl Barth: “Harul indreptatirii e viata noastra, harul sfintirii e moartea noastra. Ceea ce inseamna ca, in procesul indreptatirii, Domnul ii spune mortului (adica pacatosului): “Traieste!” Apoi, dupa ce l-a scos din pacat, cu alte cuvinte, din moarte, si l-a chemat la viata, tot El ii spune celui acum viu: “Mori!” Pacatosul cait – fostul mort care a fost chemat la viata – urmeaza acum sa moara la cele lumesti. “Sub aceste doua determinari si nu sub vreo alta trebuie sa fie traita viata crestina.”

Iata, intreaga, dialectica lui “mors et vita”: intai te inviaza apoi te omoara: ca sa fii cu adevarat viu. A, daca aceasta este viata, viata nu este usoara, e un fel de moarte. Noi tot zicem: viata, viata e asa si pe dincolo … dar poate ca nici nu stim ce e viata adevarata (dupa cum nu stim nici ce e moartea), poate ca bajbaim in zaduful apasator al penumbrelor unui limbus si printre confuziile unui vag limbaj … Caldiceii.
– N. Steinhardt

Crestinismul este transmutatia, nu a elementelor chimice, ci a omului (metanoia). Aceasta e MINUNEA CEA MARE a lui Christos Dumnezeu; nu inmultirea vinului, pestilor, painii; nu tamaduirea orbilor din nastere, slabanogilor, garbovilor si leprosilor, nu, nici invierea fiicei lui Iair, a fiului vaduvei din Nain si a lui Lazar – toate semne bune pentru cei prea putini credinciosi, ori facute ca sa se implineasca proorociile, ori ca sa se arate slava lui Dumnezeu, ori manifestari de mila ale Domnului (“Cand a vazut multimea, Domnului i s-a facut mila de ea”), toate concesii ale divinitatii -, ci transformarea fapturii.

Pana unde poate merge aceasta transmutatie? Pana la ceruta rastignire cu capul in jos a lui Petru, care se lepadase. – N. Steinhardt