IERTARE

Copiii descopera foarte de timpuriu ca este mai usor sa fi iertat dupa aceea,
decat sa ti se dea voie de la inceput.

Langa izvorul iertarii cresc florile prieteniei.

Pastreaza un cimitir destul de mare in spatele casei
in care sa ingropi greselile prietenilor tai.

Un soldat turc a intrebat odata un prizonier crestin, dupa ce-l batuse crunt: “Spune-mi acum ce mai poate face Dumnezeul tau pentru tine?” Raspunsul a venit duios si … neasteptat: “Acum imi poate da puterea sa te iert”.

“O iertare fara uitare nu face prea multe parale”
– A. Popescu

Suntem animalici cand ucidem, umani cand judecam
si dumnezeiesti cand acordam iertarea.

Cine nu iarta distruge puntea pe care trebuie sa treaca el insusi.

Oamenii cu pumnii stransi nu-si pot da mana.

Semn caracteristic al crestinului: este tare la iertare.

„Nu esti in apele tale” – imi spune un prieten. „Ai mereu ceva de obiectat”. E adevarat. Cand esti prost dispus devii, brusc, „obiectiv”. Vezi lucrurile si oamenii in lumina lor „adevarata”, adica insuficienta: vezi penumbrele lumii, starnit de propria ta penumbra. Dimpotriva, cand esti bine dispus, totul ti se pare tolerabil; ierti. Iertarea e un chip al bunei dispozitii. Trebuie sa nu uitam asta cand vorbim de iertare in perimetrul crestinatatii.

A obtine starea interioara din care sa emane fara efort schimonositor, iertarea, e a obtine o egala si o radianta buna-dispozitie. Crestinul adevarat e bine dispus. Credinta insasi e o forma de buna dispozitie. Numai buna dispozitie salveaza iertarea de la mereu posibila ei alunecare in stricta condescendenta, in bonomie ipocrita, in ilustrare mieroasa a unei simple ideologii.